Ștafeta lacrimilor

L-am auzit pe Putin vorbind despre victoria rușilor la Stalingrad și făcând analogii cu războiul pe care-l poartă contra ucrainenilor. M-a oripilat mesajul, așa cum mă oripilează istoria războaielor. Îmi place istoria artei, a culturii, al literaturii, a ideilor, dar nu-mi place istoria sângeroasă a războaielor și, din păcate, doar aceasta se studiază la școală, iar de aici mulți scelerați precum Putin, ajung să creadă că aruncând în luptă oameni nevinovați rămân în istorie. Și, e drept, rămân, pentru că istoria e nedreaptă și-i reține pe toți nebunii.

Și oamenii din Blăjani au trăit sau au murit din cauza nebuniei. Dacă pentru ei Răscoala din 1907 a fost o joacă, care a constat în spargerea pivniței boierului și golirea butoaielor cu rachiu ( nu știu dacă i-au mâncat și săpunul, în loc de brânză, așa cum se povestește ), cele două războaie mondiale au fost crimă. Au secerat zeci de vieți tinere, băieți luați din focul dragostei și din dorul casei și duși să moară în van, pentru niște scopuri pe care nu le-au înțeles niciodată.

În familia mea din Blăjani am avut un fiu pierdut și un unul înfiat, ca într-o ștafetă a lacrimilor.

După ce i-a murit soțul străbunicii mele Steliana, acasă, în brațe, dar ca urmare a rănilor Primului Război Mondial, de unde venise ciur de răni și gloanțe, i-a murit și fiul, în ultima zi de război, în munții Tatra. I s-a întors acasă un anunț și un ceas și a rămas cu impresia că l-a văzut o dată, la un televizor, după nume și cruce. Nu, nu l-a văzut niciodată, așa cum nici noi nu am apucat încă să-l căutăm în Tatra.

Bunicul meu însă, care a luptat în direcția inversă, contra rușilor, la Cotul Donului, din dragoste, s-a stabilit în casa părăsită prea devreme de bărbați și a trăit acolo întreaga viață, renunțând la o carieră militară, pentru a prelua o ștafetă. A luat-o, a dus-o, dar în sufletul mamei a  rămas pentru totdeauna un fiu pierdut, pe care războiul i l-a smuls de la sân, fără să țină cont că era crescut de o văduvă, iar soarta i-a închis ochii înainte să apuce să vadă ceva din viață.

Trăind acolo, pe locul de unde un erou plecase, alături de un alt erou, scăpat cu viață din măcelul din Rusia și de persecuțiile ulterioare, pentru care războiul reprezenta amintirea supremă, am înțeles, instinctual, cum este viața. Ionel, copil vesel și plin de viață țărănească, pe care și-o împlinea la horă, când sora Aurica îi ducea cămăși de in să se schimbe după ce asuda, plecase și lăsase un loc, pe care Tudorică, a trebuit să-l umple. A făcut-o cu o fidelitate pe care doar la oamenii demni o vezi. A renunțat la cariera lui, pentru care fusese ales datorită științei de carte și a minții sclipitoare și a rămas acolo, în casa aceea care avea nevoie de o mână de bărbat.

A fost un om iubit în casă și poate că soacra, Steliana, l-a văzut ca pe propriul fiu, însă, durerea ei nu s-a putut stinge niciodată și o simțeam mai ales la moși și la Paști.

La Paști încingeau bine cuptorul cu foc ca de iad și apoi băgau la copt raiul pâinii cu brânză, de făceau pască și apoi cozonaci, în acele forme dreptunghiulare. Nu făceau doar pentru cei ai casei, ci și pentru Ion, Anton, Alecu sau Manda, sora care locuia la Băiești.

De eroi era iarăși o zi a amintirii, iar de moșii de vară dăruia pentru morții ei strachini cu mâncare și căni cu vin, care aveau cozi de cireșe la toarte. Primeam și eu deși eram al casei și cunoșteam ceea ce este în spatele ritualului. Primeam și nu le lăsam acolo, ci le luam la Buzău și foloseam cana multă vreme, ca o alinare a setei pe care o simțeam la oraș, de dorul satului copilăriei. Mă întreb acum dacă nu-și alina si străbunica setea când împărțea ….

Probabil se consolase cu situația și a fost nevoită să lupte cu viața care i-a adus și alte valuri. Trecerea rușilor prin sat a obligat-o să-și ascundă fata, să-și pună porcul într-o groapă și să-l învețe să tacă, dacă voia să prindă Crăciunul și să-și ducă animalele la pădure. Comuniștii au obligat-o să accepte să lase pământul pe care-l cumpărase cu soțul ei Anton și pentru care Anton luptase pe front, dar, pentru bunătatea sufletului ei, viața nu a obligat-o să rămână singură, văzându-și fata plecată, pentru că ginerele ei a acceptat să preia ștafeta și să plinească rolul bărbatului, care era atât plâns în acea casă.

Poate că de aceea a și murit doar la 40 de zile după el mamaia mea. Ce rost mai avea pe aici …

Fără să-mi spună nimeni în mod explicit, am înțeles această istorie a familiei și am trăit în unitatea și demnitatea ei.

De aceea am scris aceste rânduri, pentru că sunt sigur că fie care familie a trecut prin istorii similare, istorii mici, dar suficient de mari pentru ca să le ținem în suflet, istorii care ar trebuie, să fie păzite în amintirea comună și promovate ca valori perene de către autorități. Dacă înțeleg racilele umane care nu ne lasă să recunoaștem meritele celor în viață, nu pot înțelege lipsa de atașament față de memoria celor care au murit pentru țară. Familiile se sting, dar numele lor, al eroilor, ar trebuie ținut veșnic în amintire de autorități. De aceea am rămas mut când am aflat, după mai bine de 40 de ani, că stau pe strada Ciugulești ….

De ce Ciugulești și nu Ion Mușat sau alt cumva?!  Din Ulița lui Mârzac, căci așa se numea după fostul proprietar al casei cumpărate de străbunicul meu, a ajuns ca strada să poarte numele unei bucăți de pământ de aiurea și nu un nume de erou.

Dar, poarte că se va citi cândva pe monumente și cineva va înțelege sunt nume care trebuie date veșniciei, ceea ce ea a răpit unor mame.

Sale!