Nu de mult timp, Buzăul a redevenit subiect de presă naţională. După ce scandalurile politice nu s-au mai constituit într-o noutate, devenind ştire perioadele de acalmie politică, două alte evenimente, de data aceasta „culturale”, au „răpit” atenţia publică: serbarea câmpenească de la Cislău şi controversa dintre rapsodul popular Benone Sinulescu şi Primăria Buzău, privitoare la melodia „interpretată”, la răstimpuri, când nu este prea obosit, de… ceasul Palatului Comunal. Melodie, pe care dacă buzoienii vor să o asculte, trebuie să plătească, deşi, cântecul este de sorginte populară, fiind o prelucrare şi nu o compoziţie, aşa cum sunt prelucrările corale ale aceleiaşi melodii, realizate de Constantin Arvinte şi Vasile Timiş.

Dacă cel de-al doilea subiect a rămas doar la nivelul unor „candide” schimburi de replici publice, în care cetăţeanul de onoare al Buzăului Benone Sinulescu devenea victimă, iar reprezentanţii autorităţilor locale, din cauza lipsei unei comunicări adecvate, deveneau agresori, în cazul „Legendelor Cislăului”, protagoniştii s-au făcut „de poveste”. Rezultatul: mediatizare naţională, pagini întregi de ziare, zeci de postări pe internet cu „bătaia generalizată” de la serbarea câmpenească ce a avut loc acolo. Astfel, această zonă, cu un pitoresc aparte, nu a reuşit să se prezinte, la nivel naţional, cu vestigiile ce mai amintesc, discret, de trecerea prin timp şi peste locuri a Doamnei Neaga, de curtea ei domnească, de mănăstirea Aninoasa pe care a ctitorit-o, de şcoala care a fost continuatoarea acestei mănăstiri, ci s-a remarcat prin prezenţa, cu ceva timp în urmă, unui personaj politic controversat, şi, mai nou, cu aceste acte de violenţă, „propagate” mediatic la nivel naţional.

Momentul, nefericit în sine, va fi acoperit curând de un altul, însă problema insuficienţei culturale din satele româneşti, uneori promovată chiar pe banii sătenilor, lipsa autenticului, a bunului simţ şi bunului gust ţărănesc, ignorate cu ştiinţă sau fără ştiinţă, în mediul rural, sunt dureroase. Satul românesc omagiat de Blaga sau descris atât de frumos de Agârbiceanu pare dispărut. Hora, jocul, respectul, gestul odihnitor, sacralitatea, creaţia, munca, dorul… au devenit desuete. Satele româneşti, mai ales din zona noastră, se leapădă de identitate în fiecare zi. Casele sunt fără o ornamentaţie specifică, gătite în culori pestriţe, fără o linie trasată de edili, aşa cum se întâmplă în satele germane, elveţiene, franceze, spaniole, sau din alte locuri, unde lipsa de „inspiraţie” autentică a proprietarului este suplinită de stricteţi edilitare. În suficiente cazuri, inexistenţa unui curriculum la decizia şcolii, funcţional, care să fie armonizat cu interesul local de conservare şi promovare a tradiţiilor locale, existenţa doar întâmplătoare a unor colecţii muzeale locale, şi alte multe aspecte, duc mediul rural românesc într-o criză de identitate.

Declinul rural început în perioada comunistă continuă în mod degradant asupra mediului tradiţional şi moralităţii locale. Atitudinea de tip C.A.P., superficială şi infracţională, care presupunea îngrijirea parcelelor de la drum şi furtul de la stat, trenează încă. Eforturile micilor urbanizări făcute de unii edili pentru „imitarea” condiţiilor urbane de viaţă, poate şi din dorinţa de a micşora exodul spre urban, sunt apreciabile, însă ele trebuie să nu scape din vedere fenomenul cultural şi tradiţional, care dă eternitate locului, dă sens vieţuirii într-un asemenea mediu şi păstrează legătura dintre oameni şi locuri, mai mult decât orice investiţii în utilităţi publice.

Supus unei destrucţii inconştiente în timpul comunismului, când sate întregi trebuiau să trăiască drama demolaţilor din urban, care, aşa cum s-a întâmplat în municipiul Buzău, unde locuiau „sârbii”, desţeleniţi din pământul lor şi plantaţi în „cuşti de beton”, de unde, dacă nu au trecut la cele veşnice de „inimă  rea”, după ani, îşi mai hrăneau, încă, bietele patrupede, rămase orfane, în faţa blocului, satul românesc se află acum într-un proces de autodizolvare. O natalitate scăzută, o mortalitate crescută şi o insuficienţă culturală acută, acompaniată de o criză a autenticului.

Paul NEGOIŢĂ

http://www.opiniabuzau.ro/index.php/opinii/4021-atitudini-campenesti-i