Legătura sacră dintre ţăran şi pământ din satul românesc descrisă de Rebreanu aproape că a dispărut. Lipsa unei pieţe alimentare a produselor, lipsa forţei de muncă, va duce în scurt timp şi la dispariţia „mitului” hranei sănătoase din rural şi la pierderea acestui argument pe care satul românesc îl mai are, încă, în lupta cu globalizarea, în condiţiile în care vânzarea de pesticide este într-o continuă creştere, iar pământurile sunt otrăvite pentru zeci de ani sau poate definitiv. Dispariţia naturală a ţăranilor pensionari, care au subvenţionat şi încă mai subvenţionează producţie agricolă de subzistenţă sau de „prisos”, în lipsa posibilităţii de valorificare, va accentua disoluţia satului românesc. O generaţie „nouă”, post-revoluţionară, asistată social, nu în puţine cazuri ornament cotidian al uneia dintre cele mai sigure afaceri rurale – cârciumăritul -, fără capacitatea de a supravieţui autonom şi de a continua munca bătrânilor, populează, fără glorie, un mediu care a dat esenţa culturală a neamului nostru. Dacă la toate acestea amintim şi neînţelegerea democraţiei sau, poate, chiar un soi de mercantilism parazitar electoral în mediul rural, devenit raiul alesului uninominal cu bani mulţi, unde unii alegători stau pe prispă şi aşteaptă să fie peţiţi de candidaţi şi cadorisiţi cu daruri multe, pentru a-i vota, idilicul dispare din peisajul rural.
Aşadar, ruralul românesc are nevoie de o reculturalizare, de o revenire la autentic, ca formă de identitate naţională şi ca şansă de supravieţuire.
Satul românesc nu poate avea ca singură ispravă „culturală” serbarea câmpenească, organizată anual şi electoral, cu mare osârdie şi cheltuială, pe tăpşane de comună sau pe terenul de fotbal. Cu exclusivitatea acestui tip de manifestări, autenticul românesc se strămută în lumea amintirilor. Păstrarea identităţii locale nu se poate susţine fără păstrarea tradiţiei locale autentice. Multe dintre serbările câmpeneşti nu mai au nimic autohton, deşi există o întrecere între comune. Printre fumul de mici, halbele cu bere, peturi, gumari, produse din Dragonul Roşu, comedii mecanice, manele şi vedete populare, unele dintre ele plictisite de atâta ruralitate, cu C.D.-ul cu pozitivul în “buzunarul” de la catrinţă, printre cheflii şi ceva faună politică hrănită de ideea unei scurte coabitări cu „băştinaşul” purtător de ştampilă electorală, tradiţionalul moare.
Dacă la toate acestea se mai adaugă şi pierderea cumpătului şi afectarea idiomului bemolizat şi muzical al ţăranului paşnic şi înlocuirea lui cu violenţa verbală sau chiar fizică, aşa cum s-a întâmplat la Cislău, prezenţa mediului tradiţional autohton este doar o melancolică amintire, iar prezentul a învins rapid în lupta cu veacurile, într-o nebunie fatală ce împinge, în văi înecate de umbră şi de noapte, un trecut ce se rătăceşte în faldurile zilelor ce vin.
Nimeni nu cere o stagnare rurală sau pretinde să înhame pentru veşnicie telegarii lui Moş Luca, deşi programul rabla nu a „afectat” transportul rural, şi nici lumea satului nu poate face hatârul îndrăgostiţilor de trecut şi neschimbare, însă pierderea elementului autohton lasă satul românesc descoperit şi gol, lipsit de autentic şi tradiţie, fără un sâmbure regenerator, fără valoare estetică, tocmai acum când are mare nevoie în competiţia europeană.
Fără o clipă de acută clarificare, cultura tradiţională românească va fi infuzată de comunul inautentic, dând certitudinea nudă a incapacităţii păstrării producţiilor spirituale autohtone şi fragilităţii lucrurilor omeneşti întreprinse în actualitate.
Odată cu dispariţia contemporanilor albi de zile, fără o politică culturală naţională care să salveze degradarea rurală, care să actualizeze hrisovul amintirilor şi să păstreze linia şi forma culturii tradiţionale, copiii noştri, martorii unui „trecut” nou, vor constata, cu frustrare că „nu mai au ţară”.
Paul NEGOIŢĂ
http://opiniabuzau.ro/index.php/opinii/4308-atitudini-campenesti-ii
