În ultimul timp, a fost mediatizată intens soarta tristă a unor exemplare cabaline, tratate cu bestialitate de barbarii contemporani. Ba mai mult, aşa cum spunea un comentator de-al nostru – care ţinea să-şi expună public stângăcia limbajului, spre hazul telespectatorilor care priveau întâmplarea dramatică -, caii „nu au fost trataţi omeneşte”.
În istorie, însă, s-a întâmplat şi altfel. Incitatus, armăsarul lui Caligula, a avut o altă soartă. A populat arena livrescă alături de Pegas, Bucefal, Rosinanta etc. A fost, însă, mai mult decât aceştia. A intrat, împreună cu stăpânul său, imperatorul roman Caligula, în istoria anecdotică, dar şi în cea a comportamentelor patologice. Conform spuselor lui Suetoniu, în lucrarea sa „Vieţile celor 12 cezari”, această făptură din regnul animal a „ocupat” demnitatea de senator şi „aspira”, în calitate de înalt demnitar, la cea de consul. Statutul îi „permitea” să se întreţină cu alţi funcţionari de rang superior, iar plebea era datoare să i se prosterneze în faţă, lipindu-şi, în semn se adânc respect, fruntea de copita lui.
Aparent, această relatare din trecutul îndepărtat rămâne doar un moment destul de straniu şi irepetabil. Privind în contemporanitate însă, putem constata că istoria se repetă. Nu se mai face confuzia regnului, însă modalitatea prin care fenomenul politic a „înnobilat” arena administrativă cu tot felul de persoane, care conduc la nivel înalt statul, ne cam face contemporani cu Incitatus.
De fapt, provenienţa mai mult stradală a unora dintre demnitari a fost afirmată de curând, iar presa, cu o ritmicitate de ceasornic, prezintă tot felul de ciudăţenii privitoare la mediile de provenienţă ale acestora. Sunt asemănări evidente între istoria lui Caligula şi modul de „selectare” a resurselor umane în epoca contemporană. Caligula, însă, suferea de o boală psihică ce l-a determinat la o asemenea deviaţie. Cei de astăzi nu au nici măcar această „scuză”. Nu au criterii de evaluare sau nu-şi iubesc conaţionalii. Altfel, profanarea cu intenţie a zicalei româneşti „omul potrivit, la locul potrivit” apare ca inexplicabilă. Confuzia valorilor este o dramă ce bântuie instituţiile publice actuale. Fiecare are un loc sub soare, însă la noi unii nu doresc locul, ci vor chiar soarele, fără să ştie ce este de făcut cu el. Caligula nu a rămas în istoria personalităţilor sumbre şi nepotrivite pentru că şi-a adorat patrupedul, ci pentru că i-a dat însărcinări care nu le făceau cinste ambilor. Politica presupune şi recompense, însă acesta nu pot fi date împotriva poporului.
Această politizare fără logică creează aberaţii instituţionale ce aruncă în aer componente ale sistemului public. O instituţie care se trezeşte, peste noapte, cu un implant extern, menit să o conducă, este pierdută. „Plebeii” democraţiei româneşti sunt nevoiţi să se prosterneze şi să strângă din dinţi, privind uimiţi la ce minuni poate face politica la noi. Angajaţii nefericitului sistem sunt nevoiţi să facă un slalom permanent pentru păstrarea legalităţii, conştienţi fiind de misiunea lor instituţională. Duc o luptă sisifică pentru a da o formă de legalitate înaltelor decizii şi aşteptă „vremuri mai bune”. Îşi cultivă răbdarea şi nu-şi mai pun speranţa că se va produce acel efect miraculos al butadei comuniste „mintea vine după post”.
Oamenii politici nu trebuie judecaţi după spusele lor, ci după actele lor. În România, deşi se invocă diferite numiri în cadrul organelor colegiale ale partidelor, în fapt, în mare parte, numirile politice sunt făcute de lideri. Prin calitatea oamenilor susţinuţi, aceştia îşi demonstrează respectul pentru votanţi. „Dreptul” cutumiar de a-şi numi favoriţii în funcţii pare un privilegiu, dar, în realitate, este o oglindă a lor. Un lider politic se reflectă în activitatea, comportamentul şi profesionalismul tuturor celor pe care-i susţine. Şi-a asumat calitatea de recrutor al resursei umane; în mod evident, trebuie să-şi asume şi răspunderea alegerii făcute. Înţelepciunea proverbului românesc „Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti” trebuie să stea la baza evaluării activităţii politice la cel mai înalt nivel. Altfel, vom fi permanent contemporani cu… Incitatus!
Paul Negoiţă
