Educaţia este, fără îndoială, unul dintre domeniile cele mai importante dintr-un stat. Fiecare dintre noi suntem produsul acestui sistem. Toate celelalte domenii de activitate sunt beneficiare ale nivelului de performanţă din învăţământ. Declarativ, educaţia a fost considerată permanent prioritate naţională. De la declaraţii la realităţi, însă, distanţele sunt enorme.
Sunt ani buni de când acest sistem vital pentru orice naţiune este supus uneori unor fardări cu pretenţii de cochetărie, alteori unor ajustări severe, intervenţii ce nu ating decât forma chestiunii. Pretenţia de reformă se stinge într-un rezultat mediocru, ce poate fi numit doar deranj.
Însă, acest deranj nu este unul oarecare, nu este unul inofensiv, ci este o sursă de derută permanentă şi de îngrijorare a cadrelor didactice, elevilor şi părinţilor.
Să ne referim numai la judeţul Buzău, unde funcţionează un număr de peste 5.000 de cadre didactice, care predau unui număr de peste 60.000 de elevi. Dacă, la această cifră, mai adăugăm şi un număr aproape dublu al părinţilor şi, poate, chiar şi al bunicilor, putem constata ce efect dezastruos are deranjul permanent al domeniului asupra celor implicaţi sau asupra beneficiarilor direcţi ai sistemului în momentul de faţă, fără să mai facem referiri la impactul economic şi social pe termen lung, pe care un sistem de învăţământ instabil, incoerent şi subfinanţat îl produce.
Până în anul 1990, se vorbea despre o revoluţie socialistă, o revoluţie care nu trebuia să lase nimic la locul lui, să răstoarne totul, să fie groparul capitalismului imperialist şi să menţină o stare de perpetuă agitaţie. De fapt, agitatorul era un personaj politic valorizat de regim.
Se pare că această stare de agitaţie s-a impregnat atât de tare în sângele politicienilor noştri, care îşi asumă sarcini în domeniul educaţiei, încât, la fiecare schimbare de ministru obiectivul principal este să „nu rămână piatră pe piatră”. Descoperitori ai vreunei broşuri de prin lume sau beneficiari ai vreunui sejur în afară, marii noştri reformatori se grăbesc să aplice „modernizarea” în şcoala românească, dar fără evaluări iniţiale, fără obiective clare, fără dezbateri reale.
Miniştrii noştri vor să devină un Spiru Haret, dar eventualele asemănări, dacă există, le putem observa singuri. Probabil, manualele de istorie vor avea o rubrică, profund pedagogică, intitulată „aşa nu”, unde va fi aglomeraţie mare în această perioadă istorică, iar unii miniştri ai învăţământului vor primi o poziţie privilegiată. Motivul? Brambureala şi deranjul din sistem în ultimii ani.
De fapt, aproape niciunul dintre marii noştri reformatori de după ă90 nu a reuşit să atingă fondul problemei. Astfel, cel mai „reformat” sistem este, de fapt într-o derută permanentă, într-o revoluţie a formei, în timp ce fondul se degradează vizibil.
O societate cu schimbări rapide, cu valorile răsturnate, cu o economie imprevizibilă, ţinută sub incertitudinea falsificării publice a realităţii, o lipsă a apetitului pentru munca cinstită, toate sunt provocări la care trebuie să răspundă educaţia românească actuală. Aşteptările sunt fireşti, iar efectele se vor vedea după încă aproximativ 20 de ani. Rămâne de văzut cum se va implementa actualul demers reformator luat mot-a-mot din spaţiul francofon şi îndelung blamat astăzi. Eşecul ar fi un dezastru naţional!
Paul Negoiţă
http://www.opiniabuzau.ro/index.php/component/content/article?id=232
Daruri cu tâlc
Ceai de urzică
Recuperări istorice
Cuvant despre Cer
Blăjani – file de monografie
Fascinația rostirii
