Explozie sau implozie

În ultimele zile, s-a dezbătut fervent problema castravetelui. Biata legumă, banală compoziţie a unei salate, se individualizează acum de „tagma” sa, de celelalte legume. Cu morga specifică dezbaterilor serioase, este evaluată economic, politic, genetic etc. Tonurile sunt serioase şi imperative. Situaţia europeană, dar şi românească, a castravetelui, devine confuză. Uneori este prezentat ca un monstru, capabil să ucidă fără milă milioane de inşi, asemenea ciumei; alteori este compătimit şi „victimizat”, pentru a salva imaginea bietei legume, „surprinsă” de nesaţul verbal al contemporanilor. Apetitul culinar  a fost înlocuit cu cel al dezbaterii, iar expresia „vinzi castraveţi grădinarului” nu-şi mai are rostul. Nimeni nu mai este grădinar în ţara lui şi nimeni nu mai poate convinge.

Bacteria E-coli nu are legătură cu spaţiul românesc, „vieţuind” în ţări dezvoltate, probabil fără gând de emigrare într-o ţară din care te grăbeşti să pleci, nu să vii. Îi sperie pe românii care, cu toate că au consumat istoric această legumă, au dubii în prezent. Deşi intuiesc că poate fi o manipulare de marketing, pornesc cu scepticism mioritic de la „sănătoasa” sintagmă „dacă, totuşi, o fi ceva adevărat!”. Pe fundalul acestei reticenţe culinare, în plan politic, pe lângă problema castravetelui, dezbătută foarte româneşte pe toate canalele media, iau avânt noi teme: modificarea Constituţiei, reîmpărţirea teritorială a României, diminuarea numărului de parlamentari etc.

În scurt timp, castravetele va fi abandonat, iar temele propuse de la Cotroceni vor crea dezbateri cu din ce în ce mai multă sevă. În acest demers, taberele se reconturează cu precizie. Vor exista câteva dezertări verbale, dar fără efect practic la votul parlamentar.

Dacă, pentru o bună parte dintre reprezentanţii puterii, care mimează că fac politică – deoarece, în fapt, politica este gata făcută, iar domniile lor doar trebuie să o servească cu politeţe sau, atunci când actele politice sunt indezirabile, să o bage pe gât cetăţeanului -, poziţionarea în perspectiva alegerilor generale din 2012 nu este surprinzătoare; surprinzătoare este, însă, ariditatea tematică a opoziţiei. Opoziţia face programe de guvernare, împarte funcţii, face sondaje interne, se macină de neliniştea viitorului, dar nu creează suportul emoţional necesar unei explozii electorale care să transforme totul, să convingă. Pare, de multe ori, o structură anchilozată, menită să conserve doar poziţiile prezente.

Partidele de opoziţie aşteaptă să culeagă doar reacţia negativă a votantului, fără a crea imaginea unor formaţiuni care au înţeles că poziţia pe care o au este un timp de reflecţie şi analiză, în urma căruia partidul să iasă „înverzit”, igienizat, revigorat, revitalizat. S-ar putea ca simpla aşteptare şi contabilizare a urii acumulate în societate să nu aducă mari beneficii electoare, în contextul în care expresia „toţi sunt la fel” este din ce în ce mai prezentă pe buzele multor concetăţeni.

Politica de opoziţie actuală în România are paradoxurile ei. În trecut, situaţia de opozant al puterii era nu numai onorabilă, era chiar garanţia unei viitoare guvernări. Entuziasmul creat de opoziţie era proteic. Electoratul era mobilizat, iar politicienii aveau teme percutante. Putem rememora mental entuziasmul schimbărilor de putere din 1996 sau 2004. Teme precum democraţia, anticomunismul sau anticorupţia, modul în care au fost prezentate, au dus la schimbarea puterii. Erau teme generale.

Temele economice actuale sunt la fel de importante, dar nu au acelaşi grad de coagulare publică în jurul unui stindard, deoarece societatea este structurată în clase sociale între care se poate crea uşor antagonism. Începând cu alegerile locale din 2008, succesul electoral a început să fie rezultatul accesului la resurse şi nu al poziţiei critice. Această situaţie a fost creată, pe de o parte, de lipsa de credibilitate a conducerilor de partid, care, în urma experimentării actului de guvernare, nu s-au  reformat in integrum, iar, pe de altă parte, de creşterea dependenţei faţă de stat. În mod paradoxal, democraţia prezintă statul ca pe o instituţie de echilibru şi de reglaj social. În România, statul a devenit jucător, nu arbitru, iar resursele statului au fost utilizate în mod amăgitor, în timpul alegerilor, aducând satisfacţii scurte, dar suficiente procesului electoral şi insatisfacţii şi crize ulterioare. În aceste condiţii, aşteptarea partidelor de opoziţie pentru acumularea urii împotriva guvernării s-ar putea să nu aibă rezultatul scontat, deoarece mercantilismul electoral funcţionează.

În acelaşi timp, principala formaţiune de opoziţie, cu aspect megalitic în momentul de faţă, Uniunea Social-Liberală, nu se va mai confrunta doar cu frământări interne, ci chiar cu puternice lupte intestine, dacă, printr-o reformă de orice fel, se va reduce numărul de posturi ce pot fi accesate. În acest context, teama că nu „scapă de ceea ce le este frică” e justificată, iar aşteptata explozie electorală s-ar putea transforma într-o implozie. Şansa reală este aceea de reîmprospătare internă, dar, până în clipa de faţă, rezultatul este fad. Principala acţiune de reformă internă a unui partid de opoziţie vizează recrutarea resursei umane. Programele sunt făcute de specialişti, însă nu mobilizează electoratul decât atunci când sunt expuse de reprezentanţi credibili. Partidele de opoziţie mai au timp să convingă sub acest aspect, putând apoi pretinde accesul nu doar la votul negativ, ci şi la o mobilizare pozitivă a electoratului. Altfel, s-ar putea să aibă soarta… castravetelui românesc, care, deşi nu are E-coli, „beneficiază” de teama de a fi consumat.

Paul Negoiţă

http://www.opiniabuzau.ro/index.php/opinii/809-explozie-sau-implozie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și