Sunt luni bune, sau poate chiar ani, de când România pare că se află într-o perpetuă campanie electorală. Atacuri, contraatacuri, diversiuni, lupte, certuri, mai toate abordări sterile ale unei realităţi concrete. A fost o vreme când iminenţa căderii guvernului dădea „fiori”. A fost stimulată opinia publică să aştepte, iar pe la uşile sediilor partidelor de opoziţie, posibilii beneficiari erau mai activi, unii dintre ei hotărâţi să dea piept, în cazul unei reuşite, încă de a doua zi, dacă era posibil, cu liderii, pentru a-şi asigura, de-a valma, vreun post în administraţie, cât de mic, dar post să fie. Parcă ţelul unei schimbări guvernamentale, indiferent în ce perioadă de timp, era doar acesta – să fiu şi eu. Cu portofolii de vise personale bogate, multă vreme a fost viaţă de peron de gară.

Obişnuiţi cu nonconformismul prezidenţial şi cu infidelităţile migraţioniste ale parlamentarilor, s-au încercat negocieri diverse… însă fără rezultat. În cele din urmă, a apărut consolarea, şi un nou, şi iarăşi un nou termen al speranţelor. Toate aceste aşteptări au fost acompaniate de discuţii interminabile. În funcţie de priceperea oratorică sau de cantitatea de venin televizat ce trebuia deversată, „marile” dezbateri curgeau  – şi încă tot curg!  – fără zăgazuri. Poziţionări, repoziţionări, atacuri la persoană, vulgarităţi, duzini de onomatopee şi multă demagogie. Mediu vizibil poluat, în care românul, bietul de el, priveşte cu mirare. Şi Caragiale este desuet în aşa context! Întrebarea nu mai este „Eu cu cine votez?”, ci doar „Eu de ce mai votez?” Îi este greu cetăţeanului prin stufărişul sudalmelor şi prin viforul injuriilor să vadă un rezultat şi să spună – cred că asta este direcţia, iar tipul acesta de doctrină politică, programul construit în consonanţă cu ea şi capacitatea, seriozitatea oamenilor politici care o reprezintă sunt „pachetul de soluţii”.

Desigur, aceste negări şi tulburări au avut rezultate „pozitive”. Au hrănit o anumită latură a perversităţii umane, posesoare a unei fărâme de adevăr şi, totuşi, exaltată la auzul vorbelor mai puţin adevărate la adresa unuia sau a altuia.  Este o măcinare teribilă de energii, timp şi bani, iar lucrurile au rămas aşa cum au fost, deoarece, din păcate, în politica românească, nu mai există gândire pe termen lung. Nu există acel set de valori care, la nivel local, comunitar, dar şi naţional, să fie acceptate şi respectate, ca ţinte precise sociale, economice şi morale în măsură să fie urmărite cu tenacitate şi perseverenţă. Totul pare o luptă absurdă, în care mulţi politicieni, fără a mai construi cu viziune – pentru că o nu au! -, au cărat orizontul unui neam în propria ogradă, transformându-l şi limitându-l la aşteptări personale, minimale pentru popor, maximale pentru ei.

Unii oameni politici şi-au uitat rolul, de reprezentaţi ai poporului, de delegaţi ai celor care au investit încredere, de angajaţi ai acestora, plătiţi de contribuabili să hotărască şi să urmărească interesul comun social, aşa cum interesant scria un editorialist buzoian. Se complac în dezbateri sterile şi machiavelisme ieftine.

Politica este un fenomen care ridică sau degradează un neam. Nu este un nesfârşit război al vorbei. Oamenii politici trebuie să aibă calităţi pe măsura responsabilităţii imense pe care o au. Principala sarcină este aceea de a prelua mesajul cetăţeanului, de a-l transmite expertului, specialistului, şi de a-l returna sub formă de proiect fezabil societăţii, având capacitatea de a-l explica alegătorului, cu punctele sale tari şi slabe, uzând  de experienţa profesională, demonstrată anterior. Fără parcurgerea acestui drum complex, activitatea oricărui om politic nu depăşeşte complexitatea unei munci de ghişeu de registratură, unde sunt preluate problemele şi… gata!

Politica presupune, prin definiţie, viziune, deschidere spre viitor, responsabilitate pentru cei care au  girat cu  suveranitatea lor individuală şi au acordat  încredere unui reprezentant, care să muncească pentru ei, dându-i statutul de demnitar şi încoronându-l cu onoarea publică. Evident, alegătorul aşteaptă de la ales altceva decât o atitudine de hârciog care cară prezentul în propria-i bătătură doar pentru el, familie şi grupul adiacent şi, mai mult, încearcă să mai fure şi ceva din viitor şi din visurile copiilor.

Paul NEGOIŢĂ

http://www.opiniabuzau.ro/index.php/opinii/3141-gandirea-pe-termen-scurt-i