Elevul român este, încă, un spectator al lumii reale. O priveşte pe ecran, crede că a înţeles-o, dar atunci când o „atinge” constată că au fost doar imagini hollywoodiene.
O reabordare curriculară trebuie să-i permită elevului să iasă din virtualitatea şcolii, ca spaţiu aseptic, şi să pătrundă în realitatea cotidiană. El trebuie să devină participant la actul educativ, nu doar spectator. Acumularea de cunoştinţe şi disciplina, uneori cazonă, sunt însoţite de un set de activităţi care dezvoltă capacitatea de acomodare la societate şi la viaţa reală, la o viaţă autonomă a tânărului care se bucură de recunoaşterea maturităţii civile. În cadrul acestui curriculum trebuie abordate, cu multă seriozitate, activităţi care duc la dezvoltarea de competenţe practice. Nu este vreo descoperire recentă. Curriculumul bazat pe abilităţi este utilizat cu succes în mai toate ţările europene, mai cu seamă în spaţiul britanic şi în ţările nordice, unde şcoala se bucură de un prestigiu unanim recunoscut.
În cadrul acestui tip de curriculum, elevii primesc, pe lângă cunoştinţele teoretice, lecţii de bune maniere, fac cursuri de gătit, învaţă să călătorească, fac activităţi practice pentru a se putea gospodări singuri şi a fi autonomi. Încă de la vârsta de şapte ani sunt implicaţi în diferite acţiuni caritabile, iar la vârsta de 15 ani participă la un proiect caritabil mai amplu, lucrând cu persoane cu dezabilităţi sau cu persoane vârstnice. Spre exemplu, un elev irlandez a ales să facă voluntariat într-un centru pentru persoane cu handicap. Şi-a pus în valoare abilităţile sportive. I-a învăţat pe cei cu dizabilităţi să practice diferite sporturi. La finele anului, în faţa evaluatorilor, a familiei şi a colegilor a susţinut o prezentare a proiectului său şi a concluzionat, în mod admirabil, la întrebarea unuia dintre evaluatori privitoare la ceea ce a învăţat spunând: „Am învăţat să preţuiesc ceea ce am!”. A învăţat cu adevărat ceva! Va avea ce oferi societăţii.
În acelaşi sistem de învăţământ, tinerii au posibilitatea identificării aptitudinilor lor profesionale. Până la vârsta de 17 ani elevii parcurg o nouă etapă a vieţii lor şcolare. Un an de zile muncesc în diferite locuri pentru a afla ceea ce vor să devină din experienţă. În urma acestui an experimental, orientarea profesională devine facilă, ca şi opţiune personală. Iar exemple practice pot continua şi în ceea ce priveşte învăţarea limbilor străine…
Elevii nu mai pot fi împărţiţi în buni şi răi, aşa cum s-a întâmplat în ultima vreme, ci în elevi care au abilităţi şi capacităţi diferite.
Exemplele prezentate sunt doar aspecte menite să arate antiteza dintre ceea ce oferă curriculumul românesc şi ceea ce presupune adaptarea la societate. Puţinele ore de abilităţi practice la clasele mici sunt, în unele cazuri, înlocuite ad-hoc, iar orele de dirigenţie sunt, de multe ori, mai mult ore de cercetare disciplinară. Proiectele de tip extracurricular şi extraşcolar sunt desfăşurate tot sub presiunea rigorii unui învăţământ de tip formal. Debuşeul creat de Palatele şi Cluburile Copiilor, precum şi de unele ONG-uri, nu sunt suficient valorizate. În aceste condiţii, şcoala românească va mai scoate, ani buni de-acum încolo, doar teoreticieni.
Cum poate cineva să aleagă fără să aibă nici măcar o experienţă incipientă?
Impactul unui mod teoretic de formare a elevului român are unde puternice, care ating şi învăţământul universitar. Revenind în spaţiul irlandez, la care făceam referire anterior, paradoxul pregătirii teoretice aproape fără cusur, coroborate însă cu lipsa pregătirii practice, a absolvenţilor români, a fost subiect fierbinte de presă. În ţara unde cerinţa pe piaţa muncii a cadrelor medicale, în special a medicilor, este activă, „Irish Daily Mail”, dar şi alte periodice, au prezentat cazul unor medici români care, la interviul de angajare, au dovedit temeinice cunoştinţe teoretice, însă, din punct de vedere practic, prestaţia a fost redusă calitativ, unul dintre candidaţi fiind incapabil să ia pulsul unui pacient, aspect ce a adus critici substanţiale sistemului de învăţământ medical românesc.
Aşadar, regândirea fondului, şi nu doar a formei învăţământului românesc, este necesară. Sistemul de învăţământ nu poate fi privit decât în integralitatea lui. Sunt măsuri care dau speranţe. O reformă de substanţă a învăţământului este necesară, deoarece criza mondială care afectează în prezent lumea, sub aspect economic, dar şi moral, va reconfigura atitudinea socială generală. Sistemul de învăţământ trebuie să fie unul complex, în care fundamentul teoretic să aibă finalitate practică. Altfel, vor fi evitate situaţii hilare, precum cele prezentate, sau stadii evolutive nefireşti, precum ale unor absolvenţi de studii universitare care fac şi o şcoală profesională, pentru a şti efectiv să facă ceva.
Paul NEGOIŢĂ
http://www.opiniabuzau.ro/index.php/opinii/2988-invatarea-virtuala-ii
Retropelerinaje Buzoiene
Ceai de urzică
Recuperări istorice
Daruri cu tâlc
Blăjani – file de monografie
Fascinația rostirii
