nouă generaţie părăseşte băncile şcolii. Pentru a încheia acest ciclu şcolar, proaspeţii absolvenţi ai clasei a XII a trebuie să parcurgă un moment important al şcolarităţii lor – Examenul de Bacalaureat. Acest examen este unul de tradiţie în învăţământul românesc. Niciun ministru al Învăţământului nu l-a reformulat sub aspectul denumirii, însă, sub cel al conţinutului, nu a rezistat zelului reformator.
Bacalaureatul nu îmbrăca numai forma evaluării, ci a fost privit dintotdeauna atât ca un moment al maturităţii, cât şi ca un examen festiv. Alături de aspectele pozitive, Examenul de Bacalaureat a creat, în ficare an, discuţii privitoare la corectitudinea sa. Aceste aspecte – reale, într-adevăr! – nu au fost, însă, unele generale. Mediatizarea unor acţiuni frauduloase particulare a dus, însă, la vicierea imaginii întregului examen şi oprobiul asupra unei generaţii. În situaţia în care suferim, oricum, de neîncredere a unora faţă de ceilalţi, neîncredere bine cultivată, problema eliminării suspiciunii este importantă.
Încă de anul trecut, în unele centre de examen din ţară, au fost montate camere video pentru supravegherea candidaţilor. Sistemul este întâlnit adesea în unele ţări europene, la diferite tipuri de examene, la solicitarea părinţilor, care sunt foarte activi şi implicaţi în relaţia cu şcoala şi în dezvoltarea personală a copiilor lor. Începând cu acest an, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a făcut recomandarea ca acest sistem de supraveghere să fie introdus şi în „punctele fierbinţi” ale Bac-ului românesc. Fără a nega o oarecare sporire a nivelului de securitate în care se desfăşoară examenul şi posibilitatea creşterii prestigiului său, măsura crează frustrări evidente, atât copiilor, cât şi profesorilor. Faptul că nu a fost explicată suficient finalitatea ei, a creat ideea unei prezumţii de vinovăţie.
Candidatul şi profesorul supraveghetor pleacă, din start, cu viza de posibil viciator al examenului. Acest aspect vine în contradicţie cu finalităţile educaţiei. Un sistem care nu are încredere în propriii angajaţi nu poate fi unul credibil pentru exterior. Şcoala nu este doar un furnizor de informaţii, ci, alături de familie, un furnizor de educaţie, iar educaţia presupune încredere reciprocă. În acest context, nu este deloc de mirare faptul că numărul cadrelor didactice care doresc să participe la supraveghere la Bacalaureat este insuficient. Chestiunea nu ţine numai de subfinanţare, ci de „încrederea” de care beneficiază cadrele didactice, dar şi de teama că imaginile colectate, cu mai multă sau mai puţină pricepere, stocate sau „prelucrate”, pot fi dăunătoare propriei cariere.
Aşadar, dacă tot se intenţionează introducerea acestui sistem, ar fi bine ca totul să se facă în aşa fel încât să nu se aducă atingere imaginii şcolii şi valorilor ei fundamentale. Şi nici personalităţii absolvenţilor ori a cadrelor didactice. Mai precis, ca aceştia să nu fie percepuţi, din start, primii drept mici infratori, iar ceilalţi, drept complici ai acestora. Altminteri, s-ar certifica un penibil eşec al sistemului educaţional românesc: acela că tânărul absolvent, respectiv candidatul la Bac, nu va copia doar pentru că nu are nevoie de asemenea „inspiraţie“ ori doar că este convins că nu este bine ceea ce face, ci doar de frica vigilentului „Big Brother“ din sala de examen. Şi că la fel de expusul profesor-supraveghetor nu-şi face datoria decât de frica „ochiului“, fie el chiar şi fără timpan.
Paul Negoiţă
