Se spune că omul nu trăieşte niciodată în prezent. La tinereţe trăieşte în viitor, iar la bătrâneţe este stăpânit de trecut. Ţine, cumva, de firea omului să fie într-o continuă aşteptare. Justificări în relaţia noastră cu prezentul pot exista. Este chiar mai „eficient” şi reconfortant psihic să trăieşti aşteptarea şi melancolia, decât concretul. Abuzul de aşteptare are însă efecte adverse ireparabile.
Poţi aştepta rodul unor eforturi, unor seminţe, unor iniţiative, dar nu poţi aştepta să „seceri de unde nu ai semănat” sau nu poţi trăi o stare de provizorat perpetuă, în ideea că cineva, cândva, îşi va aminti şi de tine şi va da curs fericit aşteptării personale sau naţionale.
Noi, românii, avem slăbiciunea aşteptării. Înaintaşii noştri i-au aşteptat pe americani şi… au venit ruşii! Noi îi aşteptăm pe… europeni să ne facă lumină în treburile noastre încurcate şi… aşteptăm. Aşteptăm, încă aşteptăm. Obosiţi de atâta aşteptare, uităm de faptul că o parte importantă dintre lucrurile pe care le dorim de la alţii putem să le facem chiar noi, căci sunt de datoria noastră.
Inerţi în aşteptare, ne plângem, însă, constant. Ne plângem de politicieni. Ne plângem de sărăcie. Ne plângem de corupţie. Ne plângem de minciună. Ne plângem de mizerie. Ne plângem că nu suntem respectaţi. Ne plângem de multe alte lucruri! Este oare suficient să ne plângem?
A te plânge de ceva este o dovadă pertinentă a faptului că ai sesizat unde sunt deficienţele, însă a ne plânge încremeniţi de fatalitate este pasul decisiv către „logica” drobului de sare, din povestirea lui Creangă.
Aşadar, trebuie să fim sinceri cu noi şi să înţelegem că, motivaţi sau nu, să ne plângem de clasa politică, aşteptând febril să vină alţii să ne salveze, este o iluzie. Cine trebuie să fie mai interesat pe mapamond mai mult decât noi să ne meargă bine? Nimeni! Oricât de mult am aştepta, „spiritul atletic” al celor din afară pentru a ne păzi urnele, poate şi conştiinţele, nimeni nu o va face aşa cum noi putem, mai ales acum, când fiecare stat are provocările sale. Nimeni nu va veni să ne ferească de ispita demagogiei, de fluviul de fulare, găleţi, odorizante şi alte multe nade de campanie. Ci noi va trebui să alegem. Iar dacă alegem prost, nu ne putem plânge. Nu au ales alţii pentru noi.
Cu tot comportamentul principial al Uniunii Europene, nimeni nu ne va scoate din sărăcie. Orice finanţare vine ca urmare a depunerii unui proiect, iar orice ban accesat este atent verificat. Aceste finanţări nu pot, însă, scoate un popor din sărăcie. Nu pot înlocui munca, seriozitatea, cinstea unui neam. În aceste calităţi se regăseşte reţeta succesului popoarelor care fac regulile pieţii şi politicii mondiale, şi, care nu se simt îndatorate să împartă din munca lor, în mod gratuit cu ceilalţi.
Călătorul, venit din Occident prin Ungaria, este nevoit să suporte un şoc la intrarea în România. Nu este şocat doar de lipsa autostrăzilor şi de diferenţa colosală între două ţări foste comuniste, România şi Ungaria, ci de aspectul neîngrijit al peisajului. Este primul contact vizual cu un spaţiu ce pare al nimănui: ciulini transformaţi în arbuşti, semne de circulaţie ce stau într-o rână, indicând cel puţin două direcţii, semafoare obosite şi nesincronizate care, în loc să regularizeze circulaţia, o încurcă, instalaţii de iluminat public ale căror recipiente „plâng” atârnate, panouri publicitare măcinate de rugină, parcări cu iz şi miros de container, câmpuri ce aşteaptă năpădite de vegetaţie neproductivă să rodească şi o mare de peturi şi hârtii abandonate. Asemenea imagini nu ţin de sărăcia materială a unui popor şi nici nu pot fi justificate prin intermediul ei. Nimeni nu vine să ne igienizeze propria casa, iar aşteptările noastre vor rămâne zadarnice. Nu avem bani de autostrăzi, dar avem de coase. Nu avem bani pentru salubritate, sau dorim să nu-i mai aruncăm pe câmp, ci să investim în şcoli sau în spitale, atunci putem păstra curăţenia.
Paul Negoiţă
http://www.opiniabuzau.ro/index.php/opinii/2173-slabiciuni-autohtone-i
