La o oră de religie, profesorul le-a propus elevilor de liceu un joc didactic simplu, al cărui principal scop era identificarea unor calități pozitive ale colegului de bancă. Cu ajutorul unui cub, în interiorul căruia au fost „ermetizate” toate aspectele negative, elevii și-au desfășurat activitatea. Fiecare elev trebuia să scrie pe fețele exterioare doar calitățile pozitive ale colegului de bancă. Sarcină simplă, nu?, pentru orice elev, comparativ cu nivelul teoretic de abordare a conceptelor într-o școală românească! Aparent simplu, acest exercițiu s-a dovedit extrem de dificil. Elevii se „contemplau” unii pe ceilalți și parcă nu găseau modul corect de definire a calităților pozitive ale colegilor sau, atunci când le identificau, se sfiau să le arate. Căci, însăși relevarea acestora ar fi putut fi percepută – gândeau, probabil, ei – ca o recunoaștere a unor calități, fapt ce-l pune în inferioritate chiar pe cel ce admite, cu sinceritate și eleganță, realități pozitive despre ceilalți.
Acest tip de activitate scoate în relief cel puțin două aspecte. Primul face referire la un tip de educație bazată mai mult pe teorie, în care elevul poate reda cu ușurință cunoștințe complexe, culese și memorate din surse externe, însă nu are capacitatea de analiză și reacție la întrebări simple din punct de vedere conceptual, dar ale căror răspunsuri presupun o analiză internă, o „afundare” în sensibilitatea proprie. Al doilea aspect reflectă o atitudine ce depășește limitele critice, frizând cu vulgaritatea în societate, în mediile publice și, uneori, în familie.
De la falsa autocritică, făcută cu ipocrizie în ședințele partidului unic și teama de a avea atitudini critice publice, acest comportament a ajuns, uneori, la extremă, caracterizându-se prin negarea totală, de multe ori cu rea-credință, a oricărei realități pozitive.
Atitudinea de talk-show televizat, în care combatanții atacă cu toate armele imoralității și discursului ieftin, transmițând atmosfera de canapea de mahala unei societăți, începe să fie preluată în familie. Media românească, „încurajată” de apetitul de „cinefil” al multor români, are o ofertă nelimitată a verbalității excesive, iar fenomenul îmbracă formele unicității. E greu de identificat o altă țară europeană în care să existe asemenea atitudini publice televizate la nivel național și un număr atât de mare de „dezbateri televizate”. Ascultând protagoniștii sau privindu-i, pur și simplu fără sonor, sentimentele de milă și disperare te cuprind inevitabil. Mila – pentru bieții oameni care, trimiși sau ajunși de bunăvoie în studio, nu sunt respectați nici măcar de amfitrion, fiind tratați precum taurii în arenă, spre deliciul fierbinte al unei clase de auditori, transformată într-o veritabilă armată din fotoliu, ce simte gustul „sublim” al vieții privindu-i pe gladiatorii vorbei înfruntându-se sângeros. Disperarea – pentru modul în care poate fi percepută o persoană sau o categorie socială, prezentă sau doar luată în dezbatere, condamnată, fără șansă la recurs, la stâlpul infamiei.
Din nefericire, acest tip de atitudine se regăsește și în dialogurile din familie, dintre vecini sau la locul de muncă. Bășcălia, critica irațională, calomnia, devin forme de manifestare curente, iar personajul, ca rezultat extern al unor comunicări succesive, apare degradat, murdar și definitiv compromis. A spune cinstit despre cineva un lucru pozitiv pare aproape un sacrilegiu. A lăuda pe cineva pentru lucruri evidente devine o „obscenitate”. A recunoaște meritele cuiva în spațiul public apare ca o înțelegere de culise bazată pe o formă de corupție financiară sau morală.
Sub impactul permanent al agresivității verbale publice dispar formele de pudoare și capacitatea de analiză proprie. Ajungi să nu mai pui preț pe propria ta evaluare a unei persoane pe care o cunoști de ani, ci să ai dubii create de câteva vorbe aruncate pentru creșterea numerică, și nu calitativă, a audienței. Astfel, România zilelor noastre este marcată de un fenomen politic inedit, al televiziunilor-partid, care încearcă să recruteze activiști de sufragerie pentru a-i transforma în rampe de dejecție publică în scop electoral și economic.
Influența, dincolo de cortina de protecție publică, în mediul domestic, al unui asemenea tip de comportament, va avea efecte distructive. Atunci când atitudinea de talk-show este reluată în familie sau în medii ce presupun un grad de apropiere personală dintre oameni, prejudiciul personal și educativ este evident. „Măcinarea” în asemenea context relațional a imaginii unor oameni sau unor instituții creează o prismă falsă prin care este privită lumea, ducând la neîncredere ce nu are justificare și la conflicte externe inutile. Un exemplu concret îl poate oferi chiar domeniul educațional, despre care am amintit la început. O denigrare constantă a profesorilor de către familie, în fața elevilor, poate duce la neîncredere și chiar la eșec școlar. O denigrare in corpore a lucrătorilor din domeniul medical creează premiza unui eșec, din cauza sentimentului de neîncredere al pacientului, sentiment ce poate estompa eficiența actului terapeutic. Și exemplele pot continua…
Așadar, trebuie să existe o dihotomie și o zonă aseptică între aspectele propuse de un anumit comportament media și mediul domestic. La început, suntem doar precauți cu exprimarea realităților pozitive, iar mai apoi devenim orbi și nu mai avem capacitatea de a le exprima. Talk-showul public nu trebuie luat ca model comportamental în spațiul domestic, deoarece riscul este evident.
Paul NEGOIȚĂ
http://www.opiniabuzau.ro/index.php/component/content/article?id=2617
Fascinația rostirii
Blăjani – file de monografie
Recuperări istorice
Daruri cu tâlc
Cuvant despre Cer
Ceai de urzică
