Dezbaterile aprinse despre examenul de Bacalaureat de anul acesta vor fi înlocuite cu noul eveniment ce marchează curgerea unui an şcolar – examenul de Titularizare. Recrutarea personalului didactic este momentul cel mai important din calendarul mişcării personalului didactic.
Titularizarea a fost privită, în decursul ultimilor ani, ca fiind cel mai serios examen (excepţie făcând anul 2009), atât în ceea ce priveşte organizarea, cât şi în ceea ce priveşte concurenţa. Un examen dur, o competiţie serioasă desfăşurată la nivel naţional. Miza acestui examen este una personală a candidaţilor, dar şi un test pe care sistemul de învăţământ îl susţine în integralitatea lui.
Învăţământul este domeniul unde nivelul ridicat de pregătire teoretică şi practică a resursei umane este vitală. Tehnica şi orice tip de investiţie nu poate suplini lipsa pregătirii profesionale şi calităţii umane din sistem. Din păcate, însă, oricât de serioasă şi oricât de mare ar fi concurenţa la acest examen, evaluarea candidaţilor nu oferă o perspectivă asupra aspectelor vocaţionale şi a competenţelor pedagogice ale viitorilor dascăli. Este o întrecere intelectuală, pe hârtie, o competiţie ce simplifică sistemul de evaluare, fără a putea caracteriza cu mare precizie care va fi parcursul profesional al candidaţilor.
Lipsa unei probe practice şi imposibilitatea verificării capacităţii de exprimare şi comunicare sunt doar două dintre viciile sistemului de evaluare. Evaluarea acestor competenţe cade în sarcina verificării ulterioare a sistemului, în timpul procesului perfecţionării prin intermediul gradelor didactice. Rezultatele nu sunt însă notabile!
Pare un cerc vicios! Dacă se schimbă sistemul de evaluare prin introducerea unor probe ce ar putea relativiza încrederea candidaţilor, vor apărea contestaţii referitoare la corectitudinea recrutării personalului didactic. Dacă nu se îmbunătăţeşte nivelul redus al pregătirii practice pedagogice a celor ce intră în sistem, rezultatele actului didactic nu poate fi cel dorit. Calificarea „la locul de muncă” durează ani şi afectează generaţii care nu au şansa repetabilităţii etapei şcolare parcurse.
Pentru depăşirea acestui impas, ce prejudiciază sistemul, responsabilii învăţământului românesc au soluţia unei riguroase conexări a învăţământului universitar cu profil pedagogic cu învăţământul preuniversitar, în care vor activa absolvenţi, impunerea unor condiţii serioase de parcurgere a modulului pedagogic, dar şi realizarea unui sistem funcţional de mentorat, care să sprijine cadrele didactice pentru a-şi dezvolta abilităţile practice.
Fără impunerea unor măsuri care să aibă ca efect creşterea nivelului de pregătire a viitoarelor cadre didactice titulare la nivelul propriilor aşteptări şi al cerinţelor de performanţă ale sistemului, simpla „însănătoşire” a învăţământului prin realizarea de statistici negative privitoare la numărul celor care nu au reuşit să obţină rezultate favorabile la un examen sau altul este o iluzie.
Paul Negoiţă
