Se fac permanent referințe la actualitatea caragialiană a vremurilor pe care le trăim. Ipocrizia, subcultura actuală a unei bune părți a clasei politice, lipsa de maniere, viața de loisir par, toate, apropiate de vremurile descrise cu atâta umor de scriitorul născut la Haimanale, I.L. Caragiale. Cotidianul zilelor noastre are vizibile similitudini, păstrând proaspătă opera scriitorului prahovean. Dar nu este singura operă literară ce are „contact” cu prezentul. Și povestirile lui Creangă își au personajele lor, care, tipologic vorbind, nu s-au lăsat închise în pagini din istoria unei literaturi rurale, ci viețuiesc încă, cu destulă vivacitate, printre noi. Creangă, dacă ar trăi, ar mai avea cu ce să-și completeze opera. Drobul de sare încă „amenință”, vaca se mai urcă în pod, soarele se mai vâră în casă…
În această țară „tristă cu oameni veseli”, așa cum o caracteriza unul dintre marii oameni de cultură români, nu știi dacă e mai bine să plângi sau să te amuzi, dacă să speri sau să fii depresiv sau dacă să-i dai dreptate marelui Albert Einstein, care nu era sigur de infinitatea universului, însă de persistența și universalitatea bolii de care suferă personajele povestitorului din Humulești era convins.
Plecând de la latinescul proverb „ridendo castigat mores”, redarea doar sumară a câtorva „inabilități” administrative sau „insuficiențe” comportamentale are scop cauterizator si nu ofensator.
Călător printr-una dintre localitățile aflate la o distanță medie de Buzău, comunitate ce este binecuvântată cu un primar gospodar, am ajuns pe una dintre „arterele” satului, unde se putea observa un mic șantier în plină derulare. Oameni adunați ad-hoc, înarmați cu roabe și lopeți, dădeau impresia unui perfect spirit civic. Încărcau piatra de râu de pe drum, proaspăt adusă, pentru a asigura accesul într-un mod cât de cât civilizat la propriile locuințe. Erau așa determinați, încât păreau că sunt chiar cei ce vor preschimba România văruită a ultimilor ani cu România ce clădește. Dar, din păcate, nu încărcau piatra de pe caldarâm să o redistribuie pentru a asigura calitatea accesului, ci o cărau în propriile curți! Nu conta accesul comun, nu conta accesul propriu, fericirea însușirii cu nesaț a unui „bun public” prima. Ce conta dacă vor avea cale sau nu în condiții firești spre propria casă, „ascunderea” valorosului material în propria ogradă era mult mai importantă…
Dar nu doar ruralul are „poveștile” lui. Zona urbană are permanent provocările sale. Siguranța cetățeanului e privită doar ca o formă de protecție fizică, nu și morală sau totală. Siguranța igienică și confortul curățeniei sunt lăsate doar în grija salubrității publice. Lipsa unor programe de informare publică – asemenea celor privitoare la accidentele de circulație sau la „consumul de sare, zahăr și grăsimi” -, a unor măsuri punitive serioase, precum și componenta educațională precară fac ca multe din străzi să fie utilizate drept tomberoane deschise. Legea gravitației „funcționează” deficitar. Gunoiul pică pe lângă recipiente. Și nu-i străin de peisajul cotidian să întâlnești un grup de „băștinași” care, discutând politică, consumă tradiționalele semințe de floarea soarelui, dar, din nefericire, cojile ajung toate pe jos, lăsând în urmă un ocean, pe care administrația trebuie să-l curețe, pe banii noștri.
Paul NEGOIȚĂ
http://www.opiniabuzau.ro/index.php/component/content/article?id=9779
Retropelerinaje Buzoiene
Recuperări istorice
Daruri cu tâlc
Ceai de urzică
Cuvant despre Cer
Blăjani – file de monografie
