Se fac permanent referințe la actualitatea caragialiană a vremurilor pe care le trăim. Ipocrizia, subcultura actuală a unei bune părți a clasei politice, lipsa de maniere, viața de loisir par, toate, apropiate de vremurile descrise cu atâta umor de scriitorul născut la Haimanale, I.L. Caragiale. Cotidianul zilelor noastre are vizibile similitudini, păstrând proaspătă opera scriitorului prahovean. Dar nu este singura operă literară ce are „contact” cu prezentul. Și povestirile lui Creangă își au personajele lor, care, tipologic vorbind, nu s-au lăsat închise în pagini din istoria unei literaturi rurale, ci viețuiesc încă, cu destulă vivacitate, printre noi. Creangă, dacă ar trăi, ar mai avea cu ce să-și completeze opera. Drobul de sare încă „amenință”, vaca se mai urcă în pod, soarele se mai vâră în casă…
Nici administrația nu-i lipsită de izvoare „inspiratoare”. Acoperiți de zăpezi în ultimul timp, așteptam fireasca organizare a unui demers „intervenționist”. Dar, chestiunea a fost tratată cu destulă relaxare. Natura! Natura are hachițele ei! Situarea într-o stare poetică, cu sensibilități de pastel, în care admiri pur și simplu cu zâmbetul pe buze, a fost prima atitudine administrativă. După un timp de “reflexie”, cu râvnă dar fără coordonare certă, a început jocul zăpezii. Bieții oamenii au pornit să-și curețe manual suprafața pentru care erau responsabili sau să-și dezghețe mașinile, dar atunci când rodul muncii se vedea, lama de deszăpezire trecea și arunca în același loc neaua. Sisifica muncă începea iarăși, și zăpada ajungea din nou în stradă. Fără coordonare, fără un plan de curățare și colectare, jocul de-a zăpada distra și exaspera în egală măsură. Prin nămeți, printre mașini, pe jos, în trafic, circulau pe același sens, mașini aflate într-un derapaj permanent acompaniate de pietoni ce slalomau printre diformele intervenții mecanice și sutele de cabluri care, la noi, au fost uitate în aer la desele asfaltări, precum niște sârme publice de uscat rufe. Avem norocul unor ierni locale diferite ca cele din nordul Europei, căci de ningea așa, orașul intra în hibernare luni bune, iar operele versificate ar fi umplut tomuri. Această „luptă” seamănă cu societatea românească, în care uneori există râvnă, dar nu e utilizată administrativ cu pricepere.
Dacă scriitorii sunt păstrați în actualitate, compozitorii au nevoie de protecție specială. Într-o istorisire cu accente de disperare și uimire, un important membru al administrației locale povestea despre repetata dispariție a baghetei lui George Enescu. În Parcul Tineretului, pe aleea centrală, se află statuia compozitorului român. Marele artist este deposedat adesea de… bagheta sa! Ce contează dacă este viciat aspectul unui ansamblu; sau ce se poate face cu un asemenea instrument, indiferent de materialul din care este confecționat?! Din păcate acesta este nivelul cultural la care ne aflăm! Sau poate e doar un gest simbolic… Pare, oricum, a fi totul fără baghetă și fără limite.
Într-un asemenea context nu mai poate surprinde actualitatea lui Caragiale sau, ceea ce este și mai grav, actualizarea lui Creangă, extragerea lui din istoria literaturii și transformarea constatărilor sale în spețe ce pot fi evaluate sociologic.
Dar poate alte baghete și alt flux cultural vor asana în viitor vicii curente și ironia în care încă mai viețuim.
Paul NEGOIȚĂ
http://www.opiniabuzau.ro/index.php/component/content/article?id=10101
