„Ce vremuri! Ce moravuri!”

   „Ce vremuri! Ce moravuri!”, exclama Heraclit cândva. Oare sunt referinţe privitoare doar la vremea lui, fără legătură cu timpurile actuale!? E greu de recompus o vreme a altora, dar e inevitabil de trăit un timp al nostru, un timp al confuziei create de o formă de „ereditate” politică pe care ne-am asumat-o, fără aplicarea unei igienice lustraţii.

Am ajuns aici, deoarece ne-am amăgit permanent crezând că trebuie să alegem răul cel mai mic şi nu pur şi simplu binele. Se încearcă inundarea cu neîncredere a unui adevăr fundamental: binele există, doar trebuie să degajăm din mintea noastră ideea că totul e pierdut şi să analizăm cu sinceritate lucrurile care ne înconjoară, folosind ca mijloc de orientare propria noastră experienţă, propriul nostru instinct civic şi propria noastră trăire morală. Caracterele nu se schimbă ciclic, la final de etapă sau mandat, oricâte cosmetizări şi reambalări ar suferi. Un conţinut care „striveşte” gustul şi inflamează papilele cu substanţa sa păcătoasă nu va deveni mai bun pentru că foloseşte alt tip de ambalaj. Este o iluzie! Realitatea este cea pe care o ştim cu toţii: cine a minţit, mai minte; cine a trădat mai trădează; cine a furat mai fură…pentru că această stare de lucruri nu se poate schimba, a devenit parte a acestor fiinţe umane, este precum o mână, un picior, inima sau ficatul.

Gabriel Liiceanu, vorbind despre minciună, spunea că românii au un mod aparte de a trata minciuna, moştenit din vremurile aparent apuse în ’90: o persoană minte, iar cealaltă, deşi ştie adevărul, se preface la rândul său că a crezut, întorcându-i această certitudine mincinosului, care la rândul său se preface şi el …că a fost crezut. Complicat nu?! Dacă este atât de complicat şi nedemn, nu este mai uşor să simplificăm lucrurile, acceptând adevărul, fie el şi relativ? Cu siguranţă este!

Par vremuri interesante. Politica pare că se reinventează. Caragiale devine desuet, e „bătut” de cotidian. Limitele dispar. Amestecătură, confuzie, micime de suflet, rapt, interese meschine – toate prezentate ca fiind artă politică. De fapt, totul e sminteală. Cinismul unui joc confuz, pe cont propriu, în faţa unui „public” abuzat de prea multă vreme de lipsa de înţelepciune a acelor care nu au înţeles rolul hărăzit de istorie şi firescul normalităţii, într-un joc cu vieţile, speranţele, cu grijile celor mulţi. E destul! E timpul să respingem anormalitatea! Trebuie să luam ca unitate de măsură bunul-simţ! Trebuie să ne luăm ca etalon pe noi! Să avem încredere deplină în judecata noastră! Oare noi am fi mers atât de departe!? Desigur nu! Trebuie să ne întoarcem la adevăr, căci doar adevărul ne face liberi.

 

Paul NEGOIŢĂ

http://www.opiniabuzau.ro/index.php/component/content/article?id=10797

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și