Un milion de euro

Un milion de euro! O cifră „frumoasă” atunci când este vorba de câştig! O cifră care poate aminti de visul american al progresului financiar, conform expresiei „nu mă întreba cum am făcut primul milion”, sau chiar de visul românesc postrevoluţionar devenit accesibil, mai cu seamă prin intermediul fenomenului politic. Şi, totuşi, nu la beneficiul acestei sume „rotunde” am să fac referire, ci la o pagubă de un milion de euro. Conform unui studiu finlandez, o persoană needucată costă societatea într-o viaţă un milion de euro.

De la acest studiu de „fezabilitate educaţională” au pornit foarte multe concluzii referitoare la importanţa pe care o are sistemul educativ, şcoala şi slujitorii ei, în societatea modernă. Financiar vorbind, nu doar „romantic”, investiţia în educaţie este una dintre cele mai profitabile şi sigure. De aceea, pretutindeni în lume, dar mai ales în ţările dezvoltate, învăţământul este prioritar, atât în bugetul public, cât şi în bugetul de familie. Educaţia aduce un beneficiu social imens, aparent greu de cuantificat cifric, dar evident. Ce valoare pot avea celelalte investiţii pentru o societate în care beneficiarul se zbate într-un primitivism educaţional? De aceea, valoarea morală, culturală, economico-financiară şi chiar istorică a slujitorilor din învăţământ trebuie recunoscută.

Dar se întâmplă oare aşa? Recunoaşte, cu adevărat, societatea românească actuală importanţa muncii desfăşurate în şcoli? Recunoaştem, fiecare dintre noi, rolul transfigurator al întâlnirii cu dascălii? Dacă răspunsul este afirmativ, atunci drumul este bun, dacă nu, ar trebui să ne reconsiderăm poziţia.

Dincolo de problemele de sistem, de subfinanţare, de imaginea inadecvată a profesorului-grevist cu fluierul în mână, chemat la negociere într-un domeniu în care nu se negociază, trebuie să recunoaştem, iarăşi, că învăţământul românesc are şi oameni implicaţi şi bine pregătiţi, ce trebuie să se bucure de respect şi stimă socială, slujitori care, pentru o răsplată salarială „minionă”, dau rod „însutit”. Fără a avea romantismul evocărilor lui Sadoveanu, Delavrancea, Galaction sau alţi autori români, ar fi nedrept să nu recunoaştem magia întâlnirii dintre căutările unui elev şi personalitatea unui profesor cu vocaţie.

Altfel, de ce există o cursă infernală a părinţilor, bunicilor, unchilor şi mătuşilor către o anumită şcoală sau către un anume cadru didactic? Pentru că învăţământul are, încă, profesori pentru care munca nu poate fi evaluată în bani, profesori care sunt „investitori strategici” în acel milion de euro salvat din bugetul societăţii, din bugetul fiecăruia; cadre didactice pentru care ridicolul salariu de pe stat este completat de motivaţia supremă: dragostea de a dărui copilului şi de a construi structuri solide în interiorul celei mai importante valori sociale din toate timpurile – omul.

Trebuie, printr-un efort comun, reconsiderată valoarea şcolii şi importanţa muncii didactice pentru comunitate. Profesia didactică a suferit enorm, ca relevanţă socială, mai cu seamă după 1950, cu accente dramatice „postrevoluţionare”, când proverbului de bun simţ „ai carte, ai parte”, i s-au „suspendat” efectele, în detrimentul unei noi tipologii a succesului. De fapt… nici morala din fabula lui Jean de La Fontaine nu prea a mai funcţionat postrevoluţionar…

“Evoluţia” a fost de la profesorii pedanţi, care veneau cu trăsura la şcoală, fără a avea mari atingeri cu „profanul”, la cadrele didactice navetiste cu „rata”, înghesuiţi printre bagaje; de la profesorii oficianţi ai unui act didactic, la cadrele didactice tratate ca simpli prestatori de servicii educaţionale; de la profesorii posesori de mari biblioteci la cei pentru care, din motive financiare, bogatele librării de astăzi sunt doar muzee fără taxă de intrare; de la cei cărora li se socotea nivelul de pregătire, la cei cărora li se numără zilele de vacanţă sau orele de predare, ignorându-se timpul efectiv necesar pregătirii, ca şi componentă reală a normei didactice; de la profesorul evaluat după numărul de rezultate „umane”, la evaluarea după filele din dosare. Decăderea trebuie oprită!

Această categorie socio-profesională este greu de manipulat politic pentru a avea şansa unor noi recunoaşteri „statale”, însă societatea, noi – pentru că orice schimbare pleacă de la noi – trebuie să ne reconstruim încrederea şi să revalorizăm activitatea dascălilor.

Peste câteva zile, cotidianul societăţii va fi ritmat de către debutul unui nou an şcolar. Pentru fiecare comunitate, mai mică sau mai mare, unde există şcoală, există şi un nou ritm imprimat de programul copiilor. De la cadenţa precisă de desfăşurare a orelor, la coabitarea ulterioară în familie, şcoala marchează ritmul vieţii tuturor celor ce interferează direct, ca formabili sau indirect cu sistemul.

Ar fi ideal ca această nouă cadenţă temporală să fie însoţită şi de o altă abordare a relaţiei pe care societatea, în ansamblu, responsabilii politici, dar şi familia să o aibă cu cadrelor didactice. Să fie respectată importanţa muncii lor. Este nevoie de o atitudine pozitivă în familie, pentru a spori încrederea în valoarea educaţiei, este nevoie de o atitudine pozitivă socială pentru a putea crea atmosfera firească de relaţionare cu un domeniu de activitate fundamental fiecărei societăţi civilizate. Altfel, va trebui să plătim scump, foarte scump, lipsa investiţiilor financiare şi de încredere…

Paul NEGOIŢĂ

http://www.opiniabuzau.ro/index.php/component/content/article?id=3706

Sale!