Captivii lui Ibsen?

            Într-o mică istorioară de o luciditate şi actualitate uimitoare se spune că un om aştepta la marginea unei păduri. Pe lângă el s-au perindat grăbiţi diverşi semeni ai lui. Nici unul dintre trecători nu a avut nobleţea să-şi ofere ajutorul. Iniţiativa sprijinului nu intra în discuţie, căci, adevărat, nici nu le-a fost cerut. Însă, unii dintre ei s-au grăbit să-l judece. Cum? De ce? Cu ce argumente? Pe ce bază? Îl cunoşteau? Acestea sunt doar câteva întrebări de o logică simplă! Şi totuşi l-au judecat!

Primul l-a privit pe fugă şi a grăbit pasul, zicând: Omul acesta este hoţ! Al doilea l-a privit cu insistenţă, studiind detaliile şi a zis omul care stă aici este desfrânat! Acesta este motivul pentru care poposeşte aici! Al treilea a trecut trufaş spunând: omul acesta este lacom. Stă aici să acapareze ceva, poate un colţ din acest codru! A trecut şi un altul, care în cugetul lui şi-a zis: Omul acesta este mincinos, ai lui ştiu probabil că se află în altă parte… iar şirul judecăţilor „de valoare” a continuat. Argumente?! Nu!

Şi totuşi trecătorii au avut o grilă de evaluare – propriile caractere, propriile vicii. Graba hoţului a fost firească în acest context, doar el ştia cel mai bine să judece asemenea fapte, atitudinea desfrânatului de asemenea, iar setea lacomului era uscată de gândul că toţi i se aseamănă. Cât despre mincinos… Trecătorii nu erau într-o competiţie cu această fiinţă statică ce zăbovea în aşteptare, nu aveau argumente… dar nici nu s-au putut abţine să-l judece după propria fire. Nu puteau accepta în sinea lor că cineva poate fi şi altfel, nu au putut trece cu gândul curat sau măcar cu o atitudine  amorfă. Au simţit nevoia să pună diagnostice şi, la ce se pricepe mai bine un bolnav incurabil? La propria-i boală!

Din păcate, aceasta este o realitate a societăţii româneşti – o măcinare continuă, un mod mizer de a gândi şi a rosti ştiute şi neştiute pentru a-ţi hrăni propria perversitate sau a-ţi justifica propriile vicii. Atitudinea, însă, are forme agravante atunci când te simţi şi un pic de „lider de opinie” sau mult mai grav, când ai un interes pecuniar direct. Îţi colcăie veninul şi simţi nevoia să-l înfunzi în pielea cuiva, ceea ce nu prea mai rezonează cu statutul de om. Poţi, e adevărat, să te numeri şi tu printre vietăţi, însă să pretinzi că eşti om, conştient de statutul tău, dar acesta reprezintă doar un port abuziv de titulatură. Spre exemplu, Ibsen, când scria piesa Brand, nota: „Aveam pe masă un scorpion într-o halbă goală de bere. Din când în când, fiara era agitată. Atunci aruncam cu o bucată de fruct copt în el, pe care să-şi reverse furia şi în care să-şi reverse veninul. După aceea se liniştea”.

Respectul pentru statutul de om impune şi mai multă responsabilitate atunci când vrem să avem greutatea cuvântului. Respectul pentru adevăr ne defineşte ca oameni, iar atunci când nu-l ştim, e mai bine să „mai respirăm o dată” până rostim ceva – aşa cum spune românul înţelept.  Altfel suntem doar, metaforic vorbind, biete capturi ale scriitorului norvegian, inventator al dramei moderne, Henrik Ibsen, „trăitori într-o halbă” şi nu într-o lume.

 

Paul NEGOIŢĂ

http://www.opiniabuzau.ro/index.php/component/content/article?id=14486

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și