Fiecare naţiune are destinul său. Progresul fără limite nu există decât în viziuni utopice, însă anumite evoluţii favorabile confortului uman se înregistrează în toate statele care se recomandă ca fiind civilizate. România, conform declaraţiilor liderilor săi, aleargă vârtos după pluton. Dar de la declaraţie la realitate este drum lung. Spiritul competitiv invocat de politicienii români este doar o iluzie frumoasă vândută conaţionalilor, care, deşi bat pasul pe loc, ar trebui să creadă că am conta şi noi în cursa internaţională.

Din nefericire, mai sunt încă politicieni luaţi în serios chiar şi atunci când promit sau propun lucruri ireale. Propunerile fantasmagorice referitoare la o ţară în care toată lumea primeşte nu au însă nici valoare economică, nici aplicabilitate practică, ci creează doar o nouă „specie literară”, basmul politic, cu mesaj la fel de real  precum cel din cărţile lui Petre Ispirescu. Mulţimi întregi preferă să viseze la Ileana Cosânzeana, hrănindu-se din imaginar, în loc să trăiască în real. Politicienii speculează tocmai această poftă de iluzoriu a unor pături sociale care, paradoxal, în loc să se dumirească, devin din ce în ce mai credule. Încă visători la statul paternalist, care funcţionează precum C.A.P.-ul de altădată, unde se aplica româneşte lozinca marxistă „de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”, un procent al populaţiei României crede că statul va da cât promit politicienii, ignorând deficitul bugetar.

Realitatea este însă diferită. Cine construieşte cu mâini proprii şi nu se îmbată cu iluzii, cine iese cu luciditate din jocul  propus de o „clasă conducătoare” bolnavă de  demagogie îşi dă o şansă lui şi României. Însă, cine se încrede fără raţiune în cuvântul unor politicieni care, deşi se laudă cu europenitate şi viziunea lor, au doar atitudinea unei „burghezii proletare”, profund materialistă, de care se temea şi Lenin – îngrijindu-se doar de starea materială a lor, a copiilor, a nepoţilor şi poate, selectiv, şi a rudelor -, nu va primi nimic. Vor fi doar instrumente puse în slujba celor ce spoliază, de peste două decenii, tot ce are această ţară.

Românii nu au voie să se mai îmbete cu  promisiuni iluzorii, ci au nevoie de reguli precise, de reguli corecte în care dezvoltarea personală şi socială devine posibilă. Materialul digestiv oferit pentru o zi sau două nu ţine de foame un mandat, iar iluzia nu are deloc proteină…

Vor românii să se înece în iluzie?! Înţeleg ei să ceară seriozitate şi exigenţă clasei politice? Sau se vor lăsa amăgiţi mereu de promisiuni ireale? Poate trăi o naţiune doar din resentimente şi din promisiuni fantasmagorice? Mai pot crede oamenii orice, doar pentru că au auzit la televizor?

În ultima perioadă, numărul celor captaţi de posturile de televiziune naţionale a fost ridicat. Cu totul întâmplător, ecranele televizoarelor au fost invadate de protagoniştii a două domenii: politica şi sportul. Fiecare telespectator a avut de ales, dar a putut să facă şi comparaţii între două domenii care presupun competiţie. Cele două  tipuri de activităţi publice, sportul de performanţă şi politica, s-au dovedit total divergente. La primul pol, cel al adevăratei demnităţi, se află sportivii şi iubitorii sportului. În confruntarea sportivă, spectatorii nu se fac că văd sportivii, sportivii nu se fac că lucrează la aparate sau nu vorbesc despre cât de frumos ştiu să o facă, arbitrii nu se prefac că notează… iar la baza tuturor rezultatelor se află o muncă titanică.

La polul opus, făcând concurenţă media, se situează realitatea unei clase politice, ce se bucură de un larg sprijin al unor „jurnalişti” slugarnici. În totală opoziţie cu performanţele olimpice, aici spaţiul este invadat de verbalitate excesivă şi nu de puţine ori trivială, de promisiuni iluzorii şi propagandă agresivă, de neseriozitate şi impostură, de lipsa regulilor şi a moralei, de minciună fără scrupule şi minciună livrată pe post de adevăr… Avem de învăţat cu toţii din urmărirea în paralel a celor două fenomene. Dacă vrem performanţă în plan politic şi social, trebuie să ne trezim din lumea de basm oferită de politicienii incapabili să promită realităţi şi să le susţină cu fapte.

Ce bine ar fi dacă societatea românească, şi mai ales clasa politică, s-ar infuza de spiritul olimpic, care nu oferă iluzii, ci realităţi!

Paul NEGOIŢĂ

http://www.opiniabuzau.ro/index.php/component/content/article?id=15161