România trece prin momente grele, atât sub aspectul imaginii proiectate la nivel internaţional, cât şi în plan intern. Impredictibilitatea, confuzia, politica „pasională” se amestecă cu sărăcia, seceta, instabilitatea financiară şi multe alte provocări cotidiene. Într-un asemenea mediu social, instabilitatea politică devine circumstanţă agravantă. Politica îi loveşte iarăşi pe români, aruncându-i încă o dată în incertitudine.După mai bine de 20 de ani, românul constată că bazele democraţiei nu sunt atât de uşor de pus, iar tradiţia democratică se creează cu dificultate. Cine a crezut că democraţia este un şir nesfârşit de promisiuni şi privilegii, fără asumare de responsabilităţi şi fără un act electiv conştient şi exigent poate constata, cu uşurinţă, că s-a înşelat. Demersul democratic nu poate fi exercitat la întâmplare, ci cu implicare şi în interesul comunităţii şi al statului, nu al unor grupuri, care, evident duc o luptă pentru accesul la resurse. E atât de clar acest aspect încât nimeni nu poate invoca neştiinţa.
Din nefericire, societatea românească este mult mai dependentă de fenomenul politic decât alte societăţi europene. La aceste necazuri ale noastre s-a mai adăugat încă unul – devalorizarea leului. Aceasta este suferinţa cea mai adâncă în ultima vreme. Defecţiunea apărută pe piaţa monetară, după o îndelungată perioadă de stabilitate, este cea mai cruntă lovitură dată celor care au credite în euro, dar şi celor care produc pentru piaţa internă. Pentru populaţie, instabilitatea monetară complică teribil viaţa, aruncând în aer speranţe sau realităţi. Spaima românilor că puterea lor de cumpărare sau capacitatea de a rambursa creditele bancare va fi din ce în ce mai mică din cauza apetitului redus pentru investiţii străine şi devalorizării accentuate a leului creează angoase. Am întâlnit, în ultimele zile, zeci de oameni, mai ales tineri, îngânduraţi, care spuneau aproape înaintea de a saluta: „A crescut rata!”.
Dincolo de sumbrul atmosferei create de instabilitatea financiară, te loveşte aspru un limbaj public, sau mai bine zis politic, de campanie, contondent, împins dincolo de orice limită a unei exprimări „protocolare”, flancat de o demagogie vulgară şi foarte costisitoare pentru viitorul românilor, care mai aşteaptă încă, cu naivitate, ca promisiunile generoase să devină active.
Dacă la tot acest context mai adăugăm şi mentalitatea politică conform căreia dacă ai câştigat alegerile – nu pentru valoarea ideilor politice, nu pentru competenţa actorilor politici implicaţi, ci doar ca urmare a unor promisiuni demagogice – te poţi manifesta ca după cucerirea unei cetăţi în evul mediu, când beligeranţii erau stimulaţi pentru a da asaltul cu promisiunea prăzii, atunci sumbrul realităţii este din ce în ce mai evident. Justificarea conform căreia „am câştigat alegerile şi mi se cuvine” este un act de barbarie politică şi de subjugare a unor interese publice de către o lizieră care nu de puţine ori are uscături ori bălării. Iar pe o mentalitate de prăduitor nu se poate construi un sistem echitabil sau eficient!
Concluzia este simplă. Rădăcinile culturii democratice româneşti sunt slabe. După mai bine de două decenii de încercări democratice, românii mai cad încă victime ale demagogiei politice dâmboviţene.
În fapt, nicio guvernare nu are de unde oferi atât timp cât nu creează stabilitate şi nu impune reguli economice clare care să dea predictibilitate şi încredere. Nici o putere nu se poate impune fără să aplice celor pe care îi duce în fruntea sistemului public reguli rigide de etică. Fără o sită deasă prin care să-şi cearnă proprii propuşi, „bunele intenţii” transmise de lideri sunt doar forme demagogice de exprimare. Mentalităţile comuniste care mergeau pe „principiul managerial” „fie omul cât de prost, mintea-i vine după post”, sau cele „democratice”, care vin cu justificarea conform căreia „am câştigat alegerile, trebuie să mi dea şi mie ceva, că am lipit afişe” sunt păguboase pentru societate. Până când instituţiile noastre vor fi pe mâna lipitorilor de afişe, doritori de demnităţi publice, deşi singura calitate care-i recomandă pe unii dintre aceştia este capacitatea de producţie a glandelor salivare?
Un neam care acceptă să fie condus de demagogi şi lipitori de afişe, care acceptă promisiuni iluzorii sau priveşte cu perplexitate la modul în care-i sunt numiţi conducătorii, „pentru a depolitiza sistemul”, evident prin numiri politice, nu poate avea pretenţia performanţei în plan european.
Noi, românii, mai luăm încă pe încredere pe mulţi dintre politicienii actuali, iar rezultatul este vizibil. Prea multă demagogie şi prea puţine fapte, prea multe favoruri electorale şi post-electorale şi prea puţină competenţă… iar factura o plătesc românii, şi, aşa cum se poate constata comparând cursul de schimb cu fluturaşul de salariu, este din ce în ce mai scumpă.
Paul NEGOIŢĂ
http://www.opiniabuzau.ro/index.php/component/content/article?id=14926
Retropelerinaje Buzoiene
Fascinația rostirii
Blăjani – file de monografie
Cuvant despre Cer
Ceai de urzică
Daruri cu tâlc
