Ultima săptămână a fost marcată de organizarea considerată istorică a summitul-ui European de la Bruxelles. Europa, entitate suprastatală, caută forme de ajustare şi restructurare pentru a putea supravieţui economic în condiţiile unei crizei economice mondiale de durată şi a unui „conflict” economico-financiar cu ţări precum China, India, Brazilia sau Africa de Sud, zone în plină dezvoltare economică, ce tind să acapareze dreptul producerii de bunuri pentru întreg mapamondul. Visul european nu este zdruncinat de această concurenţă externă, ci de ineficienţa şi neseriozitatea cu care au fost tratate provocările crizei de către unele state din grupul celor 27 care o alcătuiesc, fiind afectate în primul rând cele 16 state din zona euro.
Deşi unii oameni politici europeni ar putea invoca criza mondială ca principal inamic, punctele slabe sunt în interior: populism, neseriozitatea aplicării unor măsuri asumate, atitudinea de loisir a unor politicieni – aspect ce afectează imaginea despre stilul firesc de viaţă şi de muncă al unui popor -, veşnica aşteptare de a primi şi de a identifica alţii soluţii, precum şi alte atitudini nocive existenţei comune. În forma actuală, construcţia europeană seamănă cu locuitorii unui apartament, care vor condiţii egale de locaţiuni, fără a-şi plăti în cote egale şi cheltuielile, deoarece doar unii muncesc eficient, iar ceilalţi au o atitudine semiparazitară. Uniunea seamănă din ce în ce mai mult cu o întreprindere comunistă, în care şi cei ce munceau şi cei ce nu munceau aşteptau şi primeau aceeaşi remuneraţie, situaţie ce crea atât frustrarea şi sentimentul inutilităţii muncii pentru cei serioşi, cât şi ineficienţa economică în sine, cu consecinţe economice derizorii.
Se pare că dorinţa de a crea o mega-structură europeană are piedici interne, greu de depăşit. Mentalităţi diferite, tipuri de organizare neomogene, atitudini faţă de viaţă şi muncă diferite separă încă, brutal, statele europene. Introducerea unei monede unice este fără îndoială un lucru pozitiv, în contextul liberei circulaţii, a unui spaţiu fără graniţe şi a unei concurenţe economice mondiale, însă diferenţele de dezvoltare şi de atitudine sunt piedici în supravieţuirea acesteia. Şi salariatul italian şi cel german doresc să aibă un salariu similar, dar contribuţia sa prin muncă nu este întotdeauna aceeaşi…
Fără a realiza sinteze economice costisitoare sau statistici complexe, uneori, diferenţele se simt chiar din „poza de grup”. De la atitudinea unei responsabilităţi fireşti demonstrate de cancelarul german Angela Merkel la cea aproape exclusiv mondenă a fostului premier italian Silvio Berlusconi este o diferenţă imensă, iar rezultatele practice se văd, şi imaginea mondială a celor două naţiuni este întru totul adecvată imaginii liderilor aleşi să le conducă.
Paul NEGOIŢĂ
http://www.opiniabuzau.ro/index.php/component/content/article?id=7193
Recuperări istorice
Blăjani – file de monografie
Retropelerinaje Buzoiene
Ceai de urzică
Fascinația rostirii
Daruri cu tâlc
