Limbuţie politică sau discurs? – Responsabilitatea cuvântului rostit

După 1990 libertatea cuvântului a devenit o certitudine. Fiecare putea scrie ceea ce gândeşte, putea scrie ceea ce doreşte şi uneori s-a abuzat de acest aspect deraindu-se spre excese calomnioase, trecute de cele mai multe ori cu vederea, pentru a nu aduce aminte de trecut. Pe ne simţite însă, s-a produs un alt fenomen, la fel de grav ca cenzura cuvântului rostit sau scris – nimeni nu ascultă. A apărut o lume politică absentă, cu manifestări autiste, în care diferenţa semantică a verbelor ,,a auzi’’ şi ,,a asculta’’ se simte din plin. Dacă ai fericirea totuşi să fii auzit, nu înseamnă că eşti ascultat!

Această situaţie nu a instaurat o societate a liniştii, ci  una în care mesajul vorbit este unidirecţional – de sus în jos. Dreptul la cuvânt şi pretenţia de a fi ascultaţi, îl au numai unii. Stăpânitori peste cuvântul rostit în public au devenit politicienii. Au eliminat morga facială şi costumele gri, croite la fel, din anii comunismului şi odată cu aceste transformări exterioare şi-au dezlegat  limbile şi au început o nesfârşită vocaliză, provocând o hemoragie a vorbei.

Adevărat este că, unul dintre instrumentele fundamentale ale oricărui om politic, este discursul; dar avem oare prea multe modele de discurs politic rostite în ultimii ani?

Dacă, din curiozitate istorică, vom reciti discursurile unor oamenii de stat, ce au fost activi în viaţa publică, în epoci diferite, de la Alexandru Ioan Cuza la Gheorghe Gheorghiu-Dej, ne vom întâlni cu arta oratorică şi cu substanţă politică.

Astăzi, însă, vocala clasă politică, cu unele excepţii desigur, nu reuşeşte să concentreze ideii, mesaje, atitudini în mod discursiv şi coerent.

Divizaţi între vorbitori pe la colţuri şi vorbitori în public, mulţi dintre actorii publici actuali, nu reuşesc să depăşească limbuţia politică.

Au uitat bunul simţ al tăcerii şi nu au responsabilitatea cuvântului rostit, onorabilitatea afirmaţiilor ce provin de la un reprezentant al naţiei. Aruncă vorbe, le retractează fără jenă, se contrazic singuri sau dau semne grave de uitare a spuselor proprii după câteva zile. Într-un cuvânt se joacă cu vorba, şi din nefericire, nu doar pe aici, ci şi prin afara ţării!

Cuvântul rostit are magia lui şi un studiu recent constată că o persoană rosteşte zilnic un număr de cuvinte ce ar umple în jur de 400 de pagini scrise, însă a vorbi doar pentru a te auzi este o eroare umană şi politică. Trebuie să pretindem de la cei ce reprezintă comunităţile noastre responsabilitatea cuvântului, deoarece multe lucruri pot fi retrase, însă efectele benefice sau distructive ale cuvântului rostit, se şterg cu mare dificultate.

Anticul Teofrast, în lucrarea sa Caractere, istoriseşte cum regele Egiptului, dorind să ştie care dintre organele unui animal sacrificat poate fi şi bun şi rău în acelaşi timp a primit limba, deoarece aceasta poate fi mijlocitoarea celor mai mari rele întâmplări, sau a celor mai mari bucurii.

Aşadar, este timpul să fim reflexivi la auzul spuselor celor ce ne reprezintă. O ţară nu are nevoie de limbuţi, ci de oameni politici responsabili pentru ceea ce spun şi oneşti în ceea ce fac. Altfel nu ne putem plânge, de ce avem parte de rele  şi nu de bucurii.

Paul Negoiţă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și