Românii au avut de trecut o iarnă grea, o iarnă în care autorităţile şi-au demonstrat capacitatea de reacţie, iar oamenii gradul de solidaritate. Şi fiindcă „iarna nu-i ca vara”, starea de calamitate a îmbrăcat în ultima perioadă o altă haină – seceta. Sunt regiuni întregi ale ţării noastre afectate de o secetă „istorică”. Un an dificil pentru românii simpli, care muncesc din greu, iar munca lor este distrusă de situaţii incontrolabile. Pentru românii cu venituri reduse, loturile agricole sunt o soluţie de supravieţuire într-un mediu economic cu salarii mici.
Din nefericire, însă, România, a ajuns la mâna speculanţilor care secătuiesc resursa locală. O ţară cu un potenţial agricol important, cu un sol fertil şi cu arii exploatabile semnificative are nevoie, în mod inexplicabil, la unele produse, de importuri. Fără o piaţă agricolă, fără o viziune asupra viitorului acestei ramuri economice şi cu o mentalitate păguboasă, România a ajuns într-un decalaj de dezvoltare faţă de alte state europene cu potenţial agricol.
Conform statisticilor, domeniul agricol din România este puternic fragmentat. Cele 9,65 milioane de hectare de teren arabil sunt deţinute de 1,1 milioane de proprietari. În jur de 900.000 de fermieri deţin circa două milioane de hectare, având proprietăţi mici. Majoritatea suprafeţelor agricole sunt lucrate cu mijloace agricole depăşite şi, în consecinţă, cu eforturi suplimentare şi eficienţă redusă.
Dacă la această realitate se mai adaugă observaţia „surprinzătoare” a actualului ministru al Agriculturii care constată că s-au furat şi distrus sistemele de irigaţii – constatare de care îşi amintesc, „paradoxal”, toţi miniştrii de resort vara, şi mai abitir pe secetă – precum şi slaba absorbţie a celor 31 de miliarde de euro, fonduri structurale pentru sprijinirea dezvoltării mediului rural şi al transporturilor, bani accesibili în intervalul de timp 2007-2013, putem avea o imagine de ansamblu asupra realităţilor din acest domeniu, având dreptul să fim sceptici, în continuare, în ceea ce priveşte apariţia şi implementarea unei politici naţionale coerente, care să valorifice potenţialul agricol real pe care România îl are.
În afara chestiunilor sus-menţionate, rădăcinile agriculturii româneşti sunt secţionate şi de alte aspecte neplăcute, care ţin de o mentalitate deficitară. În timp ce mulţi oameni „influenţi şi responsabili” au profitat de dezorganizarea totală a acestui domeniu, o parte dintre micii proprietari mai trăiesc încă melancolia anilor ‘90, când au dat o raită prin vechile C.A.P.-uri şi au găsit util pentru propria gospodărie orice mai stătea în picioare. Ruinele mai sunt încă vizibile nu doar fizic, ci şi mental.
Un specialist în domeniul absorbţiei de fonduri nerambursabile povestea cu stupefacţie reacţia unui grup de mici proprietari, cărora le-a fost prezentată soluţia asocierii pentru a exploata în comun suprafeţele agricole pe care le deţineau, oferindu-le, totodată, exemple de bună practică, din alte ţări europene. Au ascultat conaţionalii noştri prezenţi la întâlnire despre beneficiile financiare şi practice ale coagulării în asociaţii de exploatare agricolă, iar în momentul în care s-a sfârşit expunerea au avut o singură întrebare: „Şi când o desfiinţăm, cine ia totul?”
Aşadar, agricultura românească nu suferă doar de lipsa ploii, ci de o „secetă” organizatorică şi de mentalitate. Comunităţile locale se pot convinge, după 20 de ani, că aşteptarea unor soluţii de la centru este inutilă. Pe lângă investiţiile în infrastructură pe care reprezentanţii comunităţilor locale le-au urmărit cu asiduitate până în momentul de faţă, dezvoltarea pieţei agricole, amenajarea spaţiilor de depozitare în scopul sprijinirii producătorilor autohtoni trebuie să fie priorităţi pe agenda primarilor, în mandatul 2012 – 2016.
Paul NEGOIŢĂ
http://www.opiniabuzau.ro/index.php/component/content/article?id=15361
Daruri cu tâlc
Ceai de urzică
Cuvant despre Cer
Blăjani – file de monografie
Fascinația rostirii
Retropelerinaje Buzoiene
