Sănătosul simţ al măsurii

În urmă cu vreo 15 ani l-am zărit, în treacăt, pe Ion Diaconescu. Mergea cu un pas egal, puţin mişcat, cu o mapă neagră şi un costum simplu, în culorile toamnei care era pe la jumătate, pe lângă Biserica „Sfântul Spiridon Nou” din Bucureşti şi urca pe Dealul Patriarhiei, unde-şi avea sediul Camera Deputaţilor. Era preşedintele camerei inferioare a Parlamentului României. Avea o demnitate în atitudine, dar una măsurată, o demnitate cotidiană, de bun simţ. Singur, fără alaiul altora din vremea sa şi mai ales de mai târziu, gânditor, dar prezent, mergea firesc spre locul său de muncă, probabil la fel de firesc cum mersese în momentele „de bine” din viaţa sa, aflată atunci spre apus, dar şi în cele mohorâte, destule înainte de  ´90, dar, cu siguranţă şi după aceea. A fost ultima dată când l-am întâlnit „pe viu”. L-am urmărit adesea la televizor. Avea un limbaj mai mult tehnic, curat, fără alunecări spre trivialitate sau bombastic. Avea un simţ sănătos al măsurii! A trecut la cele veşnice cu o săptămână în urmă, la o vârstă patriarhală. Momentul a fost „sesizat” cu destulă discreţie de public, încă aţintit cu privirea la gâlceava cotidiană de pe marginea „şanţului naţional”. În ultimii ani a trăit aproape în anonimat, ca şi propriul partid adus în această stare de o parte dintre liderii locali sau naţionali ai „noii generaţii ţărăniste”. După ce Corneliu Coposu le-a dat şansa unor cariere politice pe care mulţi nu le-au visat sau nu le-au meritat, aceştia au înfundat în necunoscut un partid pe care nici comuniştii nu au reuşit să-l bage în disoluţie, fixându-l  precis în istorie – PNŢCD. Unde au greşit „tinerii” ţărănişti?  Nu au avut simţul măsurii?

Tot acest moment trist de săptămâna trecută a părut, cumva, că aparţine mai mult partidului. Unii, din interior, probabil chiar şi-au dorit, în speranţa recreerii unor şanse electorale şi a unei simetrii, cu limitele de rigoare, a stării de spirit din anul 1995, atunci când trecerea la cele veşnice a lui Corneliu Coposu a schimbat destinul electoral al momentului, atunci când Ion Iliescu, viu şi combativ, a fost învins, de fapt, de cel care plecase cu un an înainte de pe acest tărâm.

Deşi inactiv politic în ultimii ani, trecerea la cele veşnice a fostului preşedinte de onoare al PNCŢD este o pierdere a societăţii în ansamblu. Fără a avea „imaginea demiurgică” a unui lider charismatic şi pe deplin eficient în „managementul politic” postrevoluţionar – care presupune reuşită indiferent de context – Ion Diaconescu, cel care era ultimul supravieţuitor al închisorii de la Râmnicu Sărat, rămâne un simbol, tocmai prin acest simţ al măsurii. Contrastantă până la antiteză atitudinea  sa politică cu cea a multor politicieni care nu au găsit simţul măsurii proprii, golind demnitatea publică pe care o ocupă de conţinut. Fostul preşedinte al Camerei Deputaţilor nu a fost acuzat cumulativ sau parţial de necinste, nepotism, minciună şi alte multe imoralităţi care suspendă moral dintr-o demnitate publică oficialul, chiar dacă deţinerea fizică a unei poziţii înalte rămâne. Cât despre traseismul politic nici nu mai poate fi vorba! S-au creat legi pentru a-l limita şi tot nu există stabilitate în cadrul partidelor, deoarece, din nefericire, mulţi reprezentanţi ai clasei politice nu sunt încărcaţi de vreo doctrină care să le domine conştiinţa, ci doar de interese, parte dintre ele meschine şi impure, total contrare demnităţilor ocupate.

Este aproape neverosimilă fidelitatea doctrinară a celor câţiva supravieţuitori ai Gulagului românesc pentru mare parte dintre politicienii actuali. Pare desuetă o atitudine atât de stabilă într-un mediu aşa fluid ca cel politic de azi. După convulsivele mişcări ale anilor ‘90, când s-a încercat formarea primului guvern de uniune naţională, Corneliu Coposu a refuzat intrarea la guvernare pentru a exista opoziţie, pentru ca frageda încercare democratică să capete formă. Câţi dintre oamenii politici actuali ar refuza să intre la guvernare ? Câţi dintre ei nu ar fi încercaţi şi bântuiţi de gândul la resurse?

Societatea românească are nevoie de simţul măsurii. Ideea unui tip de sclavaj modern, a liderului care pendulează de la starea de umil implorator al votantului sau eficient achizitor al votului la cea de „principe ales” cu „drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor” devine din ce în ce mai pregnantă, distonând total cu principiile democraţiei, cu scopul şi finalitatea sa – reprezentarea cetăţeanului.

Probabil, în urma alegerilor de anul viitor, desfăşurate simultan, fără „a doua şansă” şi cu mai puţine fotolii publice, clasa politică îşi va mai înlocui ţesuturile. Poate vor fi mai multe dintre ele „viabile”, pentru a se reveni la un simţ sănătos a măsurii, la o stare de echilibru şi demnitate publică benefică unui neam care are nevoie de simboluri şi modele comportamentale în plan politico-social.

Paul NEGOIŢĂ

http://www.opiniabuzau.ro/index.php/component/content/article?id=5306

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și