1 decembrie 1918 a fost momentul sublim al naţiei Române. Românii au învins atunci o istorie pe care nu de puţine ori singuri şi-au făcut-o potrivnică. Dezbinări seculare, ambiţii personale, hegemonii locale şi interese străine au fost învinse. Unirea românilor într-un singur stat este, poate, cel mai pregnant miracol istoric al acestui neam. Iar reuşita actului Unirii este vizibilă şi azi, mai cu seamă aplicând metoda comparaţiei şi privind la vecinii noştri din Cehia şi Slovacia sau fosta Iugoslavie ori chiar la incapacitatea recoagulării statale cu Republica Moldova.
Vecinilor le-au lipsit probabil ligamentele atât de profunde pe care le-au avut românii, iar în relaţia cu Basarabia, momentul entuziasmului a fost „depăşit”, creându-se impresia unei transformări atât de rapide în structura identitară a unei populaţii, încât regăsirea apare imposibilă. Oare efectul „subcutanat” al bolşevismului să fie atât de real sau nu au apărut încă cele două elemente care au dus cândva şi vor duce mereu la unitate: înţelepciunea şi voinţa politică?
În anul 1918, Basarabia a fost prima care a hotărât alipirea de Patria-mamă. În Sfatul ţării de la Chişinău, la 27 martie (9 aprilie) 1918, a fost votată unirea cu România, voinţă politică pusă rapid în aplicare ca urmare a împrejurărilor istorice în care Basarabia a putut să se desprindă de ansamblu, cuprinsă de revoluţia bolşevică. Simetria istorică presupunea ca şi după ultima rupere de ansamblu, să se realizeze o… reasamblare a naţiunii in integrum, dar…
În cealaltă extremitate geografică, odată cu prăbuşirea Dublei Monarhii, la 18 noiembrie, după vechiul calendar, 1 decembrie după calendarul îndreptat, Marea Adunare Naţională a Românilor din Transilvania, Banat şi Crişana a votat Unirea. Cu trei zile în urmă, Consiliul Naţional din Bucovina făcuse acelaşi lucru, iar ţara devenise în limite aproape fireşti şi în extensia cea mai amplă pe care a avut-o în istorie, atât spre Răsărit, cât şi spre Apus. Înţelepciunea şi voinţa au învins. Românii s-au dovedit capabili de unire şi de unitate.
Nu a fost nici atunci doar o euforie generalizată! S-au născut dificultăţi uriaşe. Era o ţară inegală şi aspectul acesta mai persistă şi astăzi. Cu toate nivelările forţate ale vremurilor roşii, anumite diferenţe de mentalitate, dezvoltare şi atitudine există. Însă au fost depăşite ambiţiile personale ale celor care vroiau să fie „domni şi stăpâni în ţara lor”, fie luând şi un ciob dintr-o naţiune. Au fost personalităţi ale momentului care au înţeles că unitatea dă forţă. Au acceptat poziţii diferite, mai mici poate într-un ansamblu internaţional, dar mari în istoria românilor. S-au implicat în administrarea unui spaţiu comun, deşi cei care făceau acest act de curaj patriotic nu se aflaseră niciodată sub aceiaşi cârmuire anterior.
Atâta înţelepciune şi voinţă politică a fost, încât o personalitate ca Ionel Brătianu, apreciat de Regele Ferdinand pentru o colaborare aproape de un sfert de veac, a acceptat un prim-ministru transilvănean, pe Vaida-Voievod, pentru a purta negocierile premergătoare semnării tratatului de la Trianon şi, în acest fel, a dat un sprijin definitiv Unirii. Ambiţiile unui mare politician din vechiul Regat au fost „anulate” de interesul naţional, iar reprezentarea României Mari a fost făcută de un ardelean.
Câtă diferenţă între luciditatea unor personalităţi care au înţeles beneficiile comune ale unităţii şi atitudinile tribale ale multor politicieni de cândva şi de acum! Înţelepciunea rămâne, din nefericire, un dar rar, exact în aria de activitate în care ar trebui să triumfe!
Unirea a fost înfăptuită atunci, dar unitatea este un deziderat pe care un popor serios trebuie să-l urmărească asiduu. Realizarea ei ţine de o voinţă comună, care depăşeşte obsesia permanentă a conspiraţiilor mondiale potrivnice sau imaginea unui neam gârbovit de atâta stat „sub vremi”.
Paul NEGOIŢĂ
http://www.opiniabuzau.ro/index.php/component/content/article?id=6735
