Marţi, în această săptămână, ţările membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite au avut ca eveniment programat Ziua Mondială pentru combaterea sărăciei. Momentul, important pentru semnalul pe care trebuie să-l dea unei lumi diforme din punct de vedere moral şi umanitar, a fost eclipsat la noi de marea lansare electorală de pe Arena Naţională.
Ce contrast izbitor între opulenţa afişată la acest eveniment menit să fie eclatant şi o zi a durerii şi umilinţei unor pături tot mai largi din România!
Ce proastă alegere, să deplasezi peste 70.000 de oameni, într-o zi de lucru, pentru a-ţi crea imagine din forţa pe care o ai! Oare nimeni nu gândeşte la mai mult în ţara aceasta? Oare românii posesori de telecomandă privesc cu îngăduinţă opulenţa socialistă afişată în România?
Un asemenea eveniment nu ar fi fost organizat niciunde în lumea aceasta, într-o asemenea perioadă de recesiune, după un început de guvernare fără germenii unei ameliorări a stării de decadenţă economică, într-o zi lucrătoare, în acest mod, şi la o zi după ce ONU ne-a amintit de unul dintre flagelurile care ruinează vieţii – sărăcia. Alegerea momentului de către „armata” roşie este o dovadă a modului în care socialiştii ştiu să-i respecte pe români.
Cu o galerie de susţinători cu caracteristici aproape identice, colectaţi din instituţii, unii, mai şefi şi cu câte o delegaţie în buzunar pentru a realiza şi un eventual decont pe la ministere, într-o zi în care pentru românii responsabili „munca” politică nu-şi avea loc, colectarea atâtor energii, multe dintre ele cu treabă în instituţiile publice, şi transformarea lor în flaşnete, a spus foarte mult despre înţelepciunea celor care vor să guverneze în următorii ani, despre gradul de responsabilitate pe care-l au şi, mai ales, despre cheful de muncă de care sunt mişcaţi în „misiunea” lor publică.
Dacă nepăsarea în faţa românilor simpli, care au muncit, şi, indirect, au decontat nota de plată a divertismentului roşu de miercuri, a invaziei roşii din Bucureşti, nu ar fi prima dată explicit demonstrată prin manifestări publice de acest gen, era de aşteptat ca măcar puţină diplomaţie să aibă liderii roşii.
Din păcate, însă, nu au simţit, iarăşi, momentul. Au vrut să contrasteze în mod gregar întâlnirea popularilor europeni. Deşi reunea membrii unei alte familii politice – fiind vorba de Congresul Partidului Popular European – prezenţa în capitala ţării a unor personalităţi europene de prim rang precum Merkel, Baroso sau Rompuy impunea o altă conduită diplomatică. În minţile organizatorilor a fost, probabil, doar ideea că popularii europeni vor fi impresionaţi de numărul „pionilor” mutaţi, credeau, probabil, că vor fi chiar speriaţi de forţa stângii româneşti, care s-a dezlănţuit câştigătoare, realizând un show electoral eclatant, la mijloc de săptămână, blocând cel puţin trei zile activitatea instituţională cu „cel mai mare eveniment organizat de după revoluţie încoace” – aşa cum declarau organizatorii. Cred, însă, că popular-europenii nu au primit o lecţie, ci un semn vizibil despre dezordinea instituţională şi politizarea bigotă a instituţiilor publice româneşti. Dacă, până ieri politicienii români puteau afirma că la noi se munceşte, de ieri, nimeni în Europa nu va mai crede. Ce angajator privat şi-ar fi scos oamenii din producţie la un asemenea „eveniment”?
Manifestarea electorală megalomanică a fost una care a dat posibilitatea tuturor să vadă maturitatea politică roşie românească. Strălucirea nu impune opulenţă, iar impresionarea vizitatorilor nu presupunea gloată. Dar aici suntem şi, din nefericire pentru acest neam, în această direcţie suntem împinşi.
Paul NEGOIŢĂ
