De la Căpitan Philips la sublocotenentul Aura Ion sau cum viața bate filmul în România

Episodul trist din viața nației române petrecut în momentul aterizării forțate a avionului care zbura în scopuri medicale lasă urme adânci. Nu aș reveni asupra acestui trist subiect, de teama sa nu stric liniștea celor plecați dintre noi, dacă aș avea convingerea că ne-am trezit și că încercăm să devenim responsabili pentru soarta noastră comună, că știm să ne respectăm semenii care fac ceva pentru noi, că îi prețuim pentru sacrificiul lor și că învățăm din greșelile trecutului.
Din păcate, însă, nu reușim să ne chiuretăm păcatele, ci insistăm în aceiași netrebnicie. În toată această întâmplare se văd două lumi aflate în antiteză. Una a politicienilor, veșnic inocenți și surprinși, iar cealaltă a oamenilor simplii, răbdători, raționali, înțelegători și cu suflet mare, dispuși să facă din dragoste pentru semenii lor ceea ce autoritățile trebuiau să facă din datorie.
La mijloc se află reprezentanții presei centrale, care, în cele mai multe cazuri, au reușit prin insistență să aducă la lumină ceea ce autoritățile ar fi îngropat pe veșnicie.
În prima categorie intră moții salvatori, care au dat o lecție rară de omenie și jertfă. Acești oameni sunt adevărați sfinți. Au salvat cel mai de preț bun al celorlalți: viața. Mai presus de aceasta au suferit pentru cei doi plecați în lumea veșniciei.
Acești români adevărați sunt un exemplu. M-aș bucura să fiu condus de asemenea oameni. De oameni care le pasă. De oameni care nu au ifose manageriale, însă își iubesc aproapele și sunt capabil să se sacrifice. Fiți siguri că ar avea rezultate incomparabile cu cele obținute de o mare parte din clasa politică actuală!
Tot din această categorie fac parte și familiile celor doi plecați din lumea aceasta. Atitudinea lor a fost una demnă de cel mai profund respect. Am urmărit cu emoție interviul acordat de către sora tinerei Aura Ion, din camera acesteia. A fost unul dintre cele mai sincere, emoționate și demne atitudini pe care le-am văzut în asemenea situații. Nu a acuzat și nu a mințit. Deși reporterii au încerca, în mod mediocru, să o atragă în infamia societății actuale românești, în bălăcăreala și mizeria nesfârșitei limbuții televizate, sora victimei ne-a dat o lecție de demnitate. Nu a acuzat, ci doar și-a exprimat regretele. De asemenea, nu a fost ipocrită, mimând un fals patriotism, ci a recunoscut că ar fi vrut să se întâlnească cu frații săi în altă țară. Cu siguranță, această dorință nu a fost creată de moftul unor oameni simplii, ci de nevoia concretă a unui loc mai bun și mai sigur.
Această afirmație mi-a readus în minte două evenimente proaspete. Primul a fost o emisiune realizată de jurnalistul buzoian Auraș Tereacă la postul local Campus TV, emisiune care reamintea telespectatorilor o altă dramă aviatică produsă cu câțiva ani în urmă, tragedie în care au pierit toți cei implicați. Am constat urmărind imaginile în care autoritățile căutau prin porumb epava elicopterului prăbușit, având ca GPS țăranii aflați la prașilă, că dotarea și profesionalismul autorităților nu a suferit ameliorări. Situația s-a repetat în Munții Apuseni, unde, e drept, a fost mai greu, așa cum constata cu multă înțelepciune un oficial care afirma că la munte nu este ca la câmpie. Din păcate, realizăm că autoritățile nu au învățat nimic, fiind, probabil absorbite și atunci, așa cum se manifestă și acum, în munca de zvârlire a pisicii în curtea vecinului. Însă, din nefericire, în aceste drame au pierit vieți omenești….
Dorința revederii în altă țară a copiilor familiei Ion mi-a amintit și de faptul că toate aceste evenimente demonstrează cât de vulnerabili sunt românii în țara lor. Orice cataclism sau dramă îi lovește din plin. Incapacitatea organizatorică, incompetența și cinismul devin pe zi ce trece caracteristici fundamentale ale clasei conducătoare. Orice abatere de la această calități autohtone ale conducătorilor te face indezirabil. Dar fraților unde ajungem așa!? Până acum doar Dumnezeu ne-a ferit de mari nenorociri, însă noi când vom fi capabili să ne ajutăm!?
Îmi vin în minte imaginile unui film apărut recent – Căpitanul Philips. Ecranizarea este făcută după o întâmplare adevărată. După 200 de ani o navă comercială aflată sub pavilion american a fost deturnată în anul 2009 de pirații somalezi, iar căpitanul Richard Philips a fost luat ostatic. Șansa de a face parte dintr-o națiune mare, condusă de oameni care-și asumă responsabilități, a făcut ca personajul principal al filmului și al întâmplării să fie salvat. Văzând imaginile cinematografice nu poți să nu ei în serios cuvintele rostite de unul dintre președinții cu care americanii nu s-au mândrit foarte tare – G.W Bush – care spunea la căderea turnurilor gemene că un popor mare trebuie să apere o națiune mare.
Cu durere în suflet cred că dacă sublocotenentul Aura Ion aparținea unei popor care luptă pentru măreția sa și nu se lasă tâlhărit la drumul mare de atâtea cozi de topor, ar fi avut soarta fericită a căpitanului Philips. Din păcate însă a pierit cu lacrimile înghețate pe obraz…și cu vina de participa voluntar la un act sacru de salvare a unei vieți, și, în egală măsură, cu neșansa de a fi acționat altruist în vremea mandatului unuia sa a altuia.
De fapt, cealaltă categorie de personaje despre care aminteam la început că se regăsesc în mod nefericit în acest context sunt mai marii noștri, a căror sensibilitate și competență au fost sintetizate în declarația fostului ministru de interne, căruia nu-i amintesc numele deoarece este comun în clasa politică actuală. Acesta regreta că s-a întâmplat nenorocirea în mandatul său. Fiți sigur dragă domn ministru că si românii de azi regretă ca ați avut un mandat în vremea lor! Domnilor politicieni, fiți convinși că nimeni nu a vrut să vă strice cheful de petreceri și nici să vă oblige să purtați fețe triste. Au fost doar niște binefăcători care duceau cu ei viață, oameni pentru care merita să vă zbateți să-i salvați. Aveați o obligație contractuală și morală sa o faceți!
Paul Iulius Negoita

Sale!