Desigur, când spun oficial mă gândesc la rețelele de socializare unde, în general, mai toată lumea iradiază de fericire. Facem urări bogate celor din preajmă, fiindu-ne, probabil, mai ușor să ne explicăm sentimentele în văzul tuturor, ceea ce, desigur, este un paradox al modernității.
Când am ieșit însă din spațiul virtual căpătăm un soi de luciditate acră, de nefericire netratabilă, de nemulțumire cronică. Fericirea oficială lasă locul lamentației. Complain! Complain! Complain! Cam așa mi-a replicat un profesor universitar din Anglia, în timpul unei experiențe școlare pe acolo, când am început să-mi plâng soarta mea și a țării mele. Cât despre mutarea subiectului spre politică, încercând să justific o anumită stare a lucrurilor la noi, același personaj mi-a replicat ferm: Nu vă plângeți de politicieni, nu vi i-am ales noi!
Ce puteam să mai spun?… Pur și simplu am tras concluzia că sunt aspecte ale vieții care-ți stau în mână și nu te poți văieta, precum eroinele din povestea lui Creangă, Prostia omenească. Nici pe Dumnezeu nu-l poți deranja cu ceea ce ți-a dat ca atribut sau posibilitate de a face cu mâna ta, așa cum nici pe diavol nu-l poți învinui de neroziile pe care le faci cu bună-știință, încercând să îmbraci haina victimei și să fugi în spatele cuiva pentru a nu da ochii cu ceea ce va urma.
Sigur, cel mai greu lucru în viață este să nu-ți fie frică să vezi ceea ce vezi. În același timp, curajul de a realiza pe ce lume trăiești nu poate fi împănat cu lamentații veșnice, despre ceea ce ni se întâmplă ca persoane sau neam. În fapt, nu este totul atât de negru.
A fost o fierbinte așteptare ca să se mărească salariile, ca atunci când cineva – oricine după numele lui -, scoate o baghetă magică și dă drumul prin piețe și târguri la prisos de bogăție, care ne va bate la uși și se va cuibări definitiv în casa fiecăruia. Sigur, primul fluturaș al speranței a fost în anumite cazuri primit ca un mare dar. Cum să nu fii mulțumit ca prestând muncă similară, în aceeași țară, în același mediu, să nu obții mai mult?!
Din păcate, la scurt timp au venit și facturile. Au scos capul din plicuri precum balaurii hotărâți să înghită proaspăta agoniseală. Echilibrul s-a restabilit cumva, deoarece în economie nu există magie. E un spațiu al realității. Chiar și după impunerea contabilității în partidă dublă, tot despre venituri și cheltuieli este vorba. Sigur, există mijloace de a mai farda realitatea sau de a arunca în timp datoriile, însă rostogolirea vine cândva, dacă nu peste noi, peste cei de după noi.
Din păcate, măsurile economice nu pot îmbrățișa tot spectrul social. Un stat, oricare ar fi el, nu ne va ține nicicând pe toți în brațe. Nu are mâini atât de largi la dat. Deci, evident, după o asemenea aventură economică, mulțumirea dintâi a fost extirpată de tristețea de după.
Sigur, ceva reziduuri de nădejde au mai rămas, însă încrederea în binele comun dăruit de oameni de bine, nu mai are atât de multă culoare în obraji. Și totuși nu este totul atât de negru… Cicero spunea la un moment dat: Nu am fost niciodată bogat, dar am avut întotdeauna profit! Ce legătură au vorbele lui Cicero cu prezentul? Au. Ne-am aruncat în lupta cantităților. Sub impactul societății de consum și al reclamelor agresive, am ajuns crosmani ai tonelor de bunuri și ne-am păcălit crezând că aici este fericirea. Plângerile permanente sunt o dovadă evidentă că avem totuși cantități, dar calitatea vieții nu este mai bună. Coșul de hipermaket nu este etalonul vieții bune. Poate da o clipă de fericire marketerilor, nimic mai profund… Oricum, am ajuns să nu ne mai putem administra viața de mulțimea lucrurilor. Avem mai mulți pantofi, mai multe cămăși, mai multe tricouri… decât au avut generațiile anterioare și fericirea tot nu fuge după noi.
Frumusețea vieții stă în lucruri mici. Schimbarea societății ține și de noi. Orice schimbare trebuie să înceapă cu noi, iar arta echilibrului între ceea ce ai nevoie și ceea ce îți dorești este o pistă pe care dacă alergi constant, nu ai cum să te simți permanent trecut prin iadul crizelor.
