Willie, doar o poveste

– Nu este timp! Să mergem poate are șanse!

Și pleci! Nu ai cum să stai! Poate că uneori ți-a fost rău și nu ai pornit atât de rapid în căutarea unei soluții, a unui medic, a unei speranțe. Poate că ai auzit pe alții îngrijorați sau i-ai văzut triști din cauza faptului că animalul lor de companie e bolnav și ți s-a părut că atitudinea este puțin cam deplasată…o mică exagerare de snob, ce dă, în locul grijii copiilor, timpul și banii pentru un animăluț de care s-ar putea lipsi cu ușurință, sau pe care l-ar înlocui relativ repede. Doar nu este om?! Și totuși, atunci când peste pragul casei tale trec lăbuțele unui necuvântător viața se schimbă, structura familie devine alta, iar drumurile, indiferent unde, atunci când prietenul tău suferă, ajung o necesitate, o obligație, chiar o misiune. Până nu experimentezi relația specială dintre tine – cel care crezi că ai avut sufletul alintat de iubirea soției și copiilor și nu mai este lor de altă dragoste- , și un necuvântător, care-ți bucură existența, după felul lui, nu înțelegi suferința provocată de o boală incurabilă sau de pierderea celui care, fără să realizezi, fără a avea statut egal cu ceilalți membri ai casei, devine totuși parte din sufletul familiei tale.

Am fost, în trecut , intervievat privitor la ceea ce cred, din perspectivă religioasă, despre animalele de companie. Nu aveam o experiență atât de clară, nu trăisem bucuria celui care știe ora când ajungi, zgomotul motorului, pașii…și iese primul în cale, demarcându-ți, prin simpla prezență, spațiul zgurii din afară, de sentimentul că ai ajuns acasă, acolo unde nu ai motiv să mai treci peste poartă nimicurile lumii care ard din tine fără să dea căldură. Am răspuns în interviul amintit oarecum tehnic, detașat, sfătos, am dat-o bine din vorbe, dar nu am surprins nimic din ceea ce simt acum când Willie nu mai este decât o poveste. Da, din păcate, cățelul familiei noastre a devenit amintirea care astupă cu liniștea, veselia moderată, dar de un rafinament aparte, a unui Akita Inu.

S-a făcut liniște la noi în curte. Fiorul nopții nu mai este fulgerat de amprentele unui glas hotărât, care-ți spune: Stai liniștit, sunt aici! După două luni de speranțe înfrânte și refăcute, de spaima că un exemplar încăpățânat nu va accepta docil un tratament zilnic, ba și de două ori pe zi, și hotărârea fermă de a-l salva cu orice chip, e greu să vezi un muribund, cu care alergi în disperare la medici, chiar și în crucea nopții și să nu poți face nimic să-l ajuți. Sigur, totul moare. Și oamenii mor și florile mor și stelele mor, dar să te uiți în ochii unui animal de companie, să-i citești suferința, să-i simți plăcerea de a-ți dărui bucurie, chiar și atunci când suferă, e o durere peste marginile pe care credem că regnurile le trag între noi. Din păcate, cu tot efortul, cu toată voința noastră de a nu lăsa un cățeluș tânăr, puțin trecut de un an, să-și caute un loc din care să-și dezlege baierele viții și să o lase să plece atât de devreme, rezultatul nu a fost unul fericit. În mașină, pe drumul de la un cabinet la altul, cu un vuiet ușor de lup ce s-ar fi cuvenit să moară în singurătate, și-a dat ultima suflare. Regretul este că nu am găsit calea să-l salvăm cumva. Deși tot mai bolnav, devenise și mai mult parte din viața de familie. Poate că nici nu am știut să-l lăsăm să moară, sau poate ca acel singur urlet de adio a fost un semn al neputinței de a mai continua cursa împreună cu noi, sau poate, doar un ultim salut pe care doar fiul nostru cel mare, transformat ad-hoc în ambulanțier, trebuia să-l audă. Dacă îmi spunea cineva că vom suferi atât pustiu după un câine nu aș fi crezut! Dar, au rămas ceva amintiri, câteva filmulețe și cel puțin două concluzii. Prima, impresionată. A doua utilă. Nimic nu ne-a impresionat mai tare decât demnitatea cu care Akita Inu suportă boala, în cazul lui Willie, una autoimună, un balaur pe nume Harada, despre care știu prea puțini medici și care, inițial are efecte oculare și dermatologice și apoi degenerează neurologic și provoacă moartea. Da, această rasă este un exemplu de îndurarea a suferinței, chiar și atunci când pe o scară a durerii de la 1 la 10 durerea nu-și are loc, deoarece este peste 20.

Concluzia practică este aceea a verificării serioase a ascendenței unui animal de companie, mai ales de talie mare. Spre exemplu, noi nu am știut care sunt slăbiciunile, care este călcâiul lui Ahile la rasa aceasta: problemele de imunitate, cauzate se pare și de încrucișarea între un număr redus de exemplare. Abia după debutul bolii, câțiva medici inimoși, au încercat un diagnostic, care, deși a fost pus pe baza unor investigații serioase de laborator, a avut gradul lui de empirism și o parte de experimentare a jocului cu sistemul imunitar.

Acesta trebuia repornit, dar el nu a vrut sau poate noi nu am știut cum. Voințele noastre adunate au fost învinse de mesajul contrar al unui organism tarat genetic.

Desigur, a existat consolarea medicilor care spuneau că totuși este bine fiindcă nu ne-am chinuit cu toții mai mult, dar golul din noi și liniștea din curte – provocată de lipsa unui prieten care oricum nu era prea zgomotos din fire -, apasă mai mult decât ne-am fi gândit atunci când am început împreună aventura vieții în comun, după ce micuțul a fost luat definitiv în grija și familia noastră.

Willie, a rămas acum o poveste.

Sunt doar câteva ceasuri și recunosc, chiar dacă suferim teama unui eșec, după această tristă pierdere, atmosfera creată de prezența unui animal de companie, nu poate fi înlocuită nimic altceva, iar rasa aceasta de câine de origine japoneză, despre care unul dintre medici – o doamna extraordinară, de la o clină de pe Bulevardul Ioan Ionescu de la Brad,  care, chiar și când Willie nu mai avea șansa rămânerii cu noi a întrerupt totul cu amabilitate și a coborât la mașina noastră devenită ambulanță ad hoc -,spunea că în proporție de 80% suferă de probleme la sistemul imunitar, merită adoptată și îngrijită.

Paul Iulius Negoiță

Sale!