Părintele Iulian Negoiță este o personalitate cunoscută în spațiul buzoian, dar și în diferite medii culturale. Pe vreme când eram ziarist la Buzău l-am întâlnit adesea. Era, să spunem în termeni moderni, dar puțin protocolari, interfața Centrului Episcopal. Aveai mereu ce discuta în găsirea unei soluții. Acum îl întâlnesc mai des, legat fiind de pasiunea de a scrie și edita. Întâlnirile din cadrul editurii, dacă nu nasc ceva discuții tehnice sau de organizare, sigur sunt ornate de fluxul amintirilor. Suntem amândoi la vârsta amintirilor… Părintele a împlinit anul acesta 70 de ani, așa cum am aflat din ziar. Un interviu acordat unei publicații axată pe scrierea de reportaje l-a dat în vileag. Altfel este foarte, foarte discret, mai mereu apreciativ la adresa oamenilor – inclusiv la adresa echipei pe care o conduce la editura – și prea puțin dispus să vorbească despre un parcurs profesional lung, la vârful ierarhiei administrative bisericești, în contact direct cu mari personalități ale vieții religioase și culturale. Pentru un ziarist…discreția afirmațiilor nu este un privilegiu. Dar, sigur, respectul pentru oameni reprezintă un model de urmat și cu siguranță eleganța exprimării trecutului face parte din conținutul firilor nobile.
Gândurile de astăzi pornesc de la o postare pe facebook a părintelui, urmată de întâlnirea noastră profesională, care a prilejuit un dialog, pe care, cu ceva insistențe, l-am prins sumar în aceste rânduri. Textul postării este ocazionat de sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului și sună astfel:
Sfințirea Catedralei Naționale mi-a trezit amintiri despre Sfințirea Catedralei de la Buzău și ridicarea istoricei Episcopii a Buzăului și Vrancei la rangul de Arhiepiscopie. În calitatea de conducător al sectorului economic, îmi amintesc câtă grijă am purtat și ce eforturi s-au depus atunci. Evident, contestările au fost pe măsură. Astăzi, Catedrala face parte din peisajul orașului, i-a schimbat definitiv arhitectura -așa cum se întâmpla și cu Biserica Sfântul Andrei -, este cel mai important edificiu ridicat la Buzău în ultimii 30 de ani și este frecventată chiar și de contestatari.
Ideea desemnării Patriarhului Daniel ca fiind omul Centenarului este frumoasă. Îmi amintesc că și la Buzău, Arhiepiscopul Epifanie, deși era o personalitate cu asperități în relația cu politica locală, a fost desemnat Omul Anului și Cetățean de onoare. Pentru un ierarh și pentru un cleric în general, acest tip de recunoaștere nu este un obiectiv al vieții. Recunoașterea realizărilor reprezintă totuși un semn de respect al muncii din partea autorităților și o încurajare pentru cei care muncesc aici și acum pentru comunitate. Să ridici un monument religios înseamnă să fii om al comunității, să ai tăria de a coagula în jurul tău forțe care de multe ori sunt centrifuge sau vehement contestatare. Dumnezeu pune umărul la tot ce faci atunci când te dăruiești. Deci, ar fi uman și divin să recunoaștem meritele Patriarhului Daniel, tenacitatea și forța de a urmări un ideal comun.
– -Părinte, aveți multe amintiri?! Știți multe din cele petrecute în ultimii 40 – 50 de ani. Ar fi frumos să înregistrăm cumva aceste amintiri. Ați fi de acord.
– – Ca majoritatea românilor trăiesc pentru viitor. Da, încă trăiesc pentru viitor. Trecutul este o pagină minunată din viețile noastre, dar rămâne doar un prilej pentru o construcție viitoare.
– – Totuși, textul de mai sus este unul care face referire la amintiri! Vă deziceți de ce ați scris?
– – Nu, evident că nu! Am amintiri, amintiri frumoase. Ridicarea Catedralei Arhiepiscopale Buzău a reprezentat punctul culminant al activității noastre. A fost momentul istoric în care o episcopie istorică a devenit arhiepiscopie, iar simbolul noii forme administrative de funcționare l-a îmbrăcat Catedrala sfințită cu această ocazie.
– – S-a muncit mult?! Îmi aduc aminte că s-a construit destul de repede!
– – Fără muncă nu se face nimic. Dar a fost plăcut, deși, în acea perioadă am luat contact pentru prima dată cu medicul din cauza unui puseu de tensiune arterială. Aveam experiența directă a construcției unei biserici, dar atunci presiunea a fost foarte mare, mai ales că Înaltpreasfințitul Epifanie era foarte dornic să o vadă terminată. De la ziua în care am măsurat locul printre cuiburile de varză, până la sfințire a vizitat noul obiectiv de mii de oare. Mergeam și de câteva ori pe zi. Îmi amintesc, puțin anecdotic, că mi-a cerut să măresc ritmul, să aduc mai multe echipe. Voință era, dar tehnic nu se putea și atunci mi-am permis să dau un exemplu care l-a amuzat copios, dar care l-a și ponderat ceva vreme: o femeie naște un copil în nouă luni, nouă femeii nu pot naște un copil în prima lună.. Avea mult umor, la fel de mult pe cât de harnic era.
– – Aveți imagini din timpul construcției? E bine să fie păstrate amintirile. Timpul le pune în valoare atunci când intervine uitarea.
– – Sigur, trebuie să le caut dar am imagini cu toate etapele lucrării și cu mai toate delegațiile care au vizitat Catedrala.
– – A fost un obiectiv contestat ridicarea noii Catedrale. Sfântul Sava nu era începută și neterminată. Faptul că s-a început o altă catedrală, fără să se fi terminat prima nu a fost îndelung discutat în spațiul public. Îmi amintesc că și în Micro 14 ați reușit greu să-i lămuriți pe oameni. V-au contestat serios la început. A fost și un scandal. Au aruncat cu apă fiartă de la balcon…În cele din urmă ați ajuns să fiți extrem de respectat. Totul se face așa la noi?
– – Sigur, oamenii sunt sensibili la schimbări. Nu este rea-credință. Așa văd unii lucrurile. Dar nu este definitivă atitudinea lor. Cei mai mari contestatari au devenit un sprijin constant. Și construcția Catedralei Arhiepiscopale a fost contestată. În întrebări de genul: ce ne trebuie? De ce nu fac altceva cu banii?…Mă rog, nedumeriri de felul acesta au fost. Însă acum Buzăul are un monument religios util și frumos. Când văd câți oameni intră sau ies din Catedrală sunt foarte fericit. Eu consider că noi am făcut pentru comunitate de aveam de făcut. Înaltul Epifanie le-a spus răspicat celor 7000 de oameni care participau la sfințirea Bisericii Sfântul Andrei – printre ei se aflau și politicieni dar și ziariști care tot aveau griji că sunt prea multe biserici -, că misiunea unui ierarh și a preoților este să facă biserici, iar sarcina autorităților este să facă școli și spitale. Discutam între noi la Biserică și îi dădeam slavă Domnului că nu ne fac primăriile biserici. Am fi stat la fel de bine cum stăm cu spitalele. Oricum, nimic nu este nou sub soare. Când ai un ideal și vrei să-l pui în practică se găsesc cohorte de judecători și critici.
– – Dar poate unii au dreptate!
– – Poate… Dreptatea în spațiul public este destul de relativă. Ar fi bine să nu uităm. Eu cred cu tărie că trebuie să mergem înainte, să lucrăm pentru viitor. Să facem fiecare ceea ce ne-am asumat profesional, vocațional…cum doriți să spuneți. Poticnirea în vorbe nu e bună. Pe discuții nu stau ziduri sau fapte. Priviți scena publică…
– – Interesante aceste abordări, părinte. Ați fi de acord să purtăm un dialog mai lung? Sunteți deținătorul unor vremuri care merită să fie păstrate.
– – Păi tocmai vorbeam…de vorbe..
– – Noi suntem la vârsta amintirilor. Se presupune că știm ce vorbim și că avem datoria de a lăsa în urmă anumite date, impresii și informații. Eu cred că merită o carte de dialoguri.
– – Dacă timpul ne va permite, desigur.
– – Ați mai fost la Catedrala Arhiepiscopală?
– – Sigur! Preasfințitul Ciprian a adus îmbunătățiri utile. M-am bucurat. Are colaboratori buni, iar rafinamentul cultural al dânsului și-a pus amprenta. Acum mai toate întâlnirile festive se desfășoară acolo…ce să mai spun de frumusețea armoniei corale?! Frumos! Zidurile au devenit pline de viață!
– – Vă mulțumesc pentru aceste gânduri, părinte. Sper că veți fi de acord și cu un proiect mai amplu. Ați lucrat cu patru sau cinci ierarhi. Eu, ca ziarist v-am găsit în toate aceste etape. Sunt sigur că aveți amintiri destule.
– – Sigur, vom face. Vă mulțumesc și eu, domnule Dumitru Ion Dincă! Sunt onorat să port un dialog cu o personalitate culturală de calibrul dumneavoastră și vă felicit pentru faptul că v-am văzut numele în antologia Centenarului, lansată la Gaudeamus. Cred că sunteți singurul autor din carte care locuiți la Buzău?! Vă felicit și pentru faptul că l-a nivel județean vi s-au recunoscut meritele și ați devenit cetățean de onoare. Vom dialoga. Mi-ar plăcea să vorbim despre producția de carte la Buzău. M-am ocupat direct de aparițiile editoriale anterioare anului 1990. Atunci au apărut cărțile părintelui Cocora, ale părinților Antofie, Horia, Ștefan Slevoacă…Am amintiri frumoase de la întâlnirile editoriale cu părintele Anania…Da, ar fi multe de amintit. Vă mulțumesc și vă sunt recunoscător pentru timpul îmbelșugat pe care mi l-ați dăruit.
A consemnat, Dumitru Ion Dincă
