Se lasă cu greu dusă iarna. S-a mai jucat din când în când de-a primăvara, dar noi, românii, suntem mereu surprinși de capriciile anotimpului rece. De obicei, eram prinși nepregătiți de primele viscole. Drumurile se înzăpezeau brusc, iar deversarea urii publice înnegrea neaua. În mijloc de scandal, se mai găseau soluții. Mai cădea un cap de prefect sau se mai sacrifica un director, pentru a arunca presei hrană. În spate, se dădea rapid drumul la tot felul de achiziții, care trebuiau să scoată criza din anumite buzunare și banii din buget spre clientelă. Se știe: codurile aspre aduc spaime cetățenilor și beneficii potentaților!
Îmi amintesc regretul unui fost prefect de Buzău, care privea cu disperare la televizor cum, în alt județ, viiturile umpleau casele cu apă, luau cu furie ogrăzile și distrugeau agonisita de-o viață a oamenilor. Regreta teribil …faptul că pierde o grămadă de bani, pentru că nu sunt și la noi în județ inundații și nu poate da fără licitație contracte adevărate. Râul Buzău nu a vrut să se facă frate cu prefectul, în acel an!
Îmi mai aduc aminte cum, într-un februarie plin de ninsori, de acum ceva ani buni, primăria Buzău plătea deszăpezirea, dar și măturatul frunzelor.
Sigur, sunt doar întâmplări din trecut. Acum, posibil ca lucrurile să se fi schimbat. Poate s-a mai ameliorat și mult blamata mentalitate, despre care se face vorbire, de la șeful statului până la paznicul instituțiilor.
Oricum, iarna aceasta nu am mai avut prezentatori care să spumege isteric, înotând la mal, pe marginea drumului, aruncând lacrimi peste “omătul ucigaș “ și luptând cu “iadul alb”. Nici săteni relaxați, stând la cârciumă, așteptând să le i-a zăpada statul – că doar nu era pusă de ei -, nu am avut la știri.
Dacă a crescut nivelul de organizare și capacitatea de reacție a autorităților este îmbucurător, dacă a fost doar o iarnă care nu a pus prea multe probleme de circulație, iar salvările, mașinile de aprovizionare și cele transport au putut funcționa mai bine, slăvit fie Domnul!
Cu toate acestea, unele zile au fost triste. Nu am văzut niciodată atâta disperare și neputință. Drumurile arătau toate ca niște cuibare părăsite. Asfaltul a fost plin de pene. Pretutindeni păsări moarte. O vreme tristă, care te ducea cu gândul la multiplicarea dramei lui Brătescu-Voinești, dar și la incapacitatea noastră de a acționa, de a ne organiza, de a ne salva natura. Cu zbor trist și agitat, sute de păsărele și-au găsit sfârșitul surprinse de frigul care a revenit violent, de zăpada ce acoperea tot. Morțile individuale au fost înlocuite cu moartea în stol. Zburătoarele piereau călcate de goana mașinilor, în timp ce căutau înnebunite, prin porii asfaltului, câte o speranță. Erau atât de afectate de ger și foame încât reacțiile de apărare aproape că nu mai existau. Nici nu știai dacă bietele creaturi ale lui Dumnezeu luptau pentru viață sau își provocau soarta.
Am urcat, pe undeva, spre dealurile Fințeștiului, iar cerul era astupat de o aglomerație tulbure de aripi care ar fi planat, dar nu aveau pentru ce, ar fi stat în jocul vântului dar nu mai aveau cu ce. Senzația unei apocalipse alb-negru apăsa. Albul din jur era umbrit de negrul care flutura haotic deasupra. Durea ochiul și sufletul împreună, la așa vedere.
În acest spațiu incert, o vulpe încinsă de foame, se privea ochi în ochi cu un fazan. Fiecare și-a negat instinctul de apărare – ce să mai apere?- și a ieșit din ascunziș. Unul se putea salva prin viață, iar celălalt prin…moarte. Fazanul nu era hotărât dacă este mai bine să trăiască sau să piară digerat. Înfruntare nedemnă, dar necesară. Nici vulpea nu își permitea o altă șansă. De aceea, prezența umană nu a tulburat-o. Am trecut și am lăsat natura să le aplice legea. Care o fi fost deznodământul, nu știu, însă, este clar, zilele de gheață au adus suferință și neputință. Am văzut pe Facebook implicări și semnale de alarmă, chiar atenționări la 112. Cu toate acesta, am simțit, încă o dată, neputința de a fi coerenți și solidari. Nu am putut salva niște viețuitoare fără vină, incapabile să prevadă și să se apere, vietăți pe care, încă din Eden le avem în pază. Le-am colonizat spațiile, le-am distrus casele, le-am răpit hrana…și le-am lăsat să piară.
Nici măcar păsările nu se pot bizui pe noi… oameni….
Recuperări istorice
Fascinația rostirii
Ceai de urzică
Daruri cu tâlc
Blăjani – file de monografie
Retropelerinaje Buzoiene
