Și eu sunt, Doamne!

Fă-mă Doamne ce m-ai face,                                                                                                               altceva decât ce sunt!

Valeriu Anania

Una dintre cele mai frumoase pagini biblice, prin plasticitatea descrierii, este „Pilda fiului risipitor“. Dramatică şi profund umană, sâmbure de operă literară prin intermediul personajului ei principal, fiul risipitor, pătrunde adânc, prin obiectivitatea relatării, în firea noastră. Ne face să ne identificăm cândva sau cumva cu istorisirea. De aceea, fiul risipitor, evident personaj negativ, mai cu seamă în prima parte a relatării biblice, ne este totuşi simpatic, deoarece, într-o măsură mai mică sau mai mare, se regăseşte în fiecare dintre noi – nu prin realitatea acţiunii, ci prin atitudine.

Dar să ne amintim pe scurt textul Sfintei Scripturi: Un om avea doi fii. Într-o bună zi cel mai tânăr îi cere tatălui său o parte din averea ce i se cuvenea ca moştenire. Nu cere mai mult decât i se cuvenea, dar cere. O primeşte fără împotriviri sau condiţionări, fără ca tatăl să se lamenteze sau să-i amintească de faptul că nu a muncit pentru ea. La câteva zile după acest moment, părăseşte casa părintească cu moştenirea dobândită şi ajunge într-o ţară îndepărtată. Îşi uită sursa îmbelşugată a existenţei lui – tatăl; îşi uită fratele, totul. Începe o viaţă intensă, dar nu în acumulări, ci în risipiri. Şi totul se duce într-o bună zi! S-au risipit cele moştenite şi împreună cu acestea au dispărut şi prietenii de conjunctură. Viaţa îmbelşugată, densă, care-l ţinea în centrul atenţiei, s-a stins brusc, neaşteptat, tragic. Fiul risipitor a început să fie împresurat de lipsă şi singurătate. A ajuns, aşa cum spune omul modern, la o situaţie limită. În această stare de decădere, de irosire materială şi personală şi, mai cu seamă, de severă solitudine, încearcă să se adapteze la realitate. Caută o slujbă şi o găseşte pe cea mai umilă, aceea de păzitor de porci. Starea lui de lipsă, de foame, de sărăcie, era atât de mare încât s-ar fi bucurat să mănânce şi din roşcovele porcilor. Dar stăpânul turmei, chivernisitor aspru al bunurilor sale, şi pe acestea le calcula cu atenţie. A ajuns în pragul disperării şi atunci, abia atunci!, şi-a amintit că are tată şi că servitorii părintelui său nu sunt atât de lipsiţi. S-a hotărât să se întoarcă şi să ceară permisiunea să fie asemenea unuia dintre aceştia. Depăşise primul prag al decăderii morale, renunţase la vanitate. Dorea doar să poată trăi. Şi s-a întors – iar tatăl nu l-a primit ca pe un risipitor, ci ca pe fiul său.

Fără îndoială, după tipologia tatălui, realizăm că, dincolo de metaforă, nu este altul decât Dumnezeu.

În linii mari cam aceasta este păţania fiului risipitor şi, astfel, cu înţelepciune şi bunătate îl tratează tatăl, demonstrând că omul, fiinţă creată de Dumnezeu, este unică, irepetabilă şi mai presus de orice bun material.

Acest fiu însă, a dat totul pe nimic. A amintit de una dintre cele mai grave incapacităţi ale omului – aceea de a nu fi fericit cu ceea ce are, ci de a fi trist şi apăsat de gândul că anumite lucruri îi lipsesc. Un gând excesiv şi materialist, din ce în ce mai prezent într-o societate consumistă.

Sub aspectul acestei incapacităţi, pericopa se află într-o relaţie de paralelism cu actul de neascultare al primilor oameni, act ce a dus la tara păcatului strămoşesc.

Paradoxal însă, fiul risipitor, prin atitudinea sa, se ridică deasupra lui Adam şi a Evei. El nu risipise numai averea, ci şi încrederea. Primii oameni s-au făcut vinovaţi, de asemenea, de pierderea încrederii lui Dumnezeu, Care, considerându-i buni, le-a dat „cheile Raiului“. Aceştia au fost totuşi sub nivelul responsabilităţii dovedită de fiul risipitor. Ei pur şi simplu s-au ascuns şi au negat fapta lor. Risipitorul însă, desigur, după ce a ajuns în impas, „şi-a venit în sine“, aşa cum spune pericopa evanghelică. A avut curajul responsabilităţii, al întoarcerii, al mărturisirii.

În ambele cazuri dragostea părintească a învins. În cazul protopărinţilor noştri, Tatăl Ceresc atât de mult a iubit lumea încât pe unicul Său Fiu L-a trimis în lume. L-a trimis să Și-o asume ca parte a fiinţei Sale. Să-l înţeleagă pe om cu toate afectele sale şi să-l îndumnezeiască.

În situaţia fiului risipitor, acesta a fost restaurat definitiv. Exemplul de dragoste al tatălui a fost o lecţie de viaţă, o lecţie de iubire, o lecţie pentru generaţii.

Se poate spune că această slăbiciune a alunecărilor în neant şi în patimi pierzătoare a firii omeneşti, această atitudine pe care românii o numesc intraductibil – „dor de ducă“, este profund dăunătoare, este toxică, dar nu definitivă.

Parabola are un dublu îndemn. Primul este acela la luciditate existenţială, la evitarea dorului de ducă, la ferirea de fericirea iluzorie şi limitată. Dorul de ducă este o stare nefirească, este o pierdere a cumpenei lăuntrice, un dezechilibru între deziderate şi realităţi, o stare de nebunie, un drum spre nicăieri.

Dorul de ducă de acasă este o metaforă a înstrăinării de Dumnezeu. Omul se însingurează, crezând că astfel este autonom, şi după o vreme se trezeşte singur. Realizează atunci că a ridicat doar ruine, că poziţia socială, financiară, nu-l mai poate ajuta. Se simte cu adevărat singur şi plăteşte o datorie pe care şi-a impus-o, este asemenea comparaţiei dintre un om mort, care a crezut în Dumnezeu, şi unul ateu. Ambii sunt cu aceeaşi stare fizică, dar ateul nu are unde să se ducă. A avut, dar a refuzat. S-a dorit autonom şi a fost de fapt un risipitor al anilor daţi în grijă de Dumnezeu. Fiul risipitor însă a găsit puterea reîntoarcerii. Categoric, gestul fiului risipitor de a pleca, mai ales de a se risipi, este condamnabil. Modul în care i-a funcţionat memoria, doar atunci când a intrat la strâmtoare, este blamant. Ce frumos era să-şi amintească de tatăl său cu mulţumire atunci când îi era bine! Dar, desigur, atitudinea lui nu ne este străină. De câte ori ne-am amintit de Dumnezeu când ne este bine? Dar atunci când ne era rău? Atunci Îi vrem ajutorul urgent, sub condiţia negării existenţei Lui, sub impulsul contestării Lui. Îl vrem ca pe un pompier rapid, prompt, care să ne scoată eficient din situaţie. Şi câte nu făgăduim atunci! Şi câte facem după?

Revenind însă la personajul nostru, putem realiza din pericopa evanghelică faptul că starea de decădere nu este definitivă. Mântuitorul are două grupuri ţintă. Primul este constituit din cei încercaţi de gândul dorului de ducă, dar şi al celor supuşi de această nebunie. Pe aceştia textul biblic îşi propune să-i trezească, le arată drumul de întoarcere sau îi opreşte din drum. Secretul întoarcerii este voinţa proprie, căci Dumnezeu iubeşte uneori un păcătos care se pocăieşte, mai mult decât pe dreptul mândru.

Al doilea grup de referinţă este al celor cărora li s-a greşit. Aceştia sunt îndemnaţi să fie asemenea lui Dumnezeu, să fie iertători, să dea şansa recuperării trecutului, să-i ierte fără sfială şi tăgadă pe cei care le-au greşit şi astfel vor simţi că sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu, demonstrând, prin administrarea iertării, că au înţeles o situaţie perfect umană.

Pilda Fiului Risipitor însă, printre rânduri, ni se adresează nouă tuturor cu un îndemn simplu – să lăsăm toate celelalte doruri efemere şi să ne fie dor de Dumnezeu.

Sale!