Nu este săptămână în care nevoia de a respira aer din satele întinse pe văile râurilor Buzăului să nu mă oblige să ies din vechiul nostru târg. Urmăresc involuția aproape generalizată a satului, lăsat în suferință, părăsire, dezvoltat pe alocuri distrofic, îmbătrânit, cu sute sau poate mii de case ale căror pereți stau să cadă, mai sprijinind într-o balama ușă principală. Ai impresia că a fost lăsată în grabă între-deschisă, urmând ca stăpânul casei să revină.

În fiecare an, iarna mai spală din trecut. Mai lasă fără speranță ziduri în suferință. Și zăpada târzie de anul acesta a mai șters câte ceva din ce a fost. A cărat ușor, cu mici șuvoaie, bucăți de tencuială, zid, lemn sau putregai de țambre spre albii ajunse în sălbăticie. Așa este viața, are ciclicitatea ei. Totul se întoarce din pământul de unde a fost smuls cândva.

Dacă doar casele ar fi în suferință și ar înghiții veselia de altă dată a satului și speranța veșniciei născute în el, ar fi bine. Dar odată cu casele, sau înaintea lor se duc oamenii. Pe an ce vine mai gârboviți, ei nu au șansa clădirilor,  care, de bine de rău,  sunt machiate de verdele crud al primăverii, ce le acoperă rușinea dezgolirii. Locuitorii satelor sunt din ce în ce mai gârboviți, mai bătrâni, mai lipsiți de vlagă. Zilnic, se așează sub bruma frunzelor peste urmași. Poate, cândva, cineva, venit de undeva, de departe va da umbrarul la o parte…. să le lase mormântul să respire soare, sau poate nu….

Se duce o generație, una încărcată de ani și trecută prin experimente sociale crude ori perverse – războiul sau comunismul.

Câte un dram de speranță mai apare. Un gard nou, chiar o casă nouă, fie ea și în opoziția cu tradiția edilitară a locului. Deci..ici acolo se mai întoarce câte cineva din depărtări. Se așeză. Uneori rămâne.

Viața celui întors nu este ușoară deoarece, deși condițiile de trai sunt aproape urbane în destule sate și deficiențele sunt pe măsură.

Ajutorul social a demobilizat o generație de vârstă medie, care umple crâșmele și a pus țăranul de altă dată în postura de cumpărător de produse cu calități îndoielnice.

Farmecul de mic producător, care are lucrul lui dispare din lipsa unei minime forțe de muncă. Ajungi să stai la sat în România și cumperi produse a căror proveniență este încâlcită. Astfel, materie primă poate proveni din America de Sud,  trecută prin Australia, procesată în China. Apoi, după ce produsul finit ajunge în Europa Occidentală este etichetat, după calitate, pentru consumul propriu sau spre coșul de gunoi  care, uneori este Europa de Est.

Deci, hrana ta, care ar putea fi proaspătă și sănătoasă ajunge plină de conservanți și coloranți de peste mări și țări, pentru a satisface nevoia de piață extinsă a marilor companii.

În acest context ajutorului social este boală curată.

Totul este cauzat de calitatea îndoielnică a clasei noastre politice. Prin acesta mită publică se împușcă doi iepuri. Este satisfăcut interesul marilor companii, iar politicienii populiști își asigură votul asistaților sociali. Românul doar pierde, iar calitatea vieții de la țară nu este radical diferită de ce ar trebui să fie. Ce să mai spun de tonele de ambalaje care necesită alte costuri și implică destule riscuri?

Nici cu alte resurse nu este ușor la țară. Rețelele de apă s-au extins. Nu este rău. Dar apa costă, iar ceea ce a fost gratuit, apa de fântână, a dispărut. Tuburi ciobite, cumpene descumpănite, mizerie în jurul fântânilor de altă dată și o inscripționare în culoare roșie și grafie după pricepere: Apă rea!

Apa bună de altă dată a devenit apă rea și, nu în puține cazuri așa este, pentru că pesticidele sau insecticidele, îngrășămintele chimice sau alte soluții de fertilizare sunt puse cu lopata, cu găleata, cu roaba sau camionul, după caz, deci fără noimă.

Așadar, criza forței de muncă sau pierderea abilităților gospodărești, obligă la erbicidarea oricărui spațiu, uneori, chiar și al cimitirelor.

Deci, idilicul și naturalul vieții la țară este crunt afectat. Doar aerul mai rămâne neviciat de urbanizare, fiind, totuși, din ce în ce în ce mai puțin aromat de prin… gospodării.

Dacă la toate acestea mai adăugăm și mutilarea arhitectonică a satului românesc, care, lovit de tâmplăria pvc , sorcovit de culori țipătoare, de construcții distrofice, fără legătură cu bucuria ornamentală a caselor de altă dată, nu ai cum să fii vesel și să speri. Satul de altă dată, în care oamenii, mult mai puțin eficienți economic, dar cu destule bucurii, mergeau cântând la muncă, produceau cât le era necesar, iubeau pământul, îl lucrau, mergeau la horă și trăiau…rămâne în istorie.

Acum nu se mai bazează statul pe țărani, așa cum a făcut-o în cele două războaie mondiale, când au fost împroprietăriți cu pământ.

Țăranii au fost păcăliți de comuniști și încă mai sunt. Pământul primit pentru jertfă a fost confiscat prin mijloace murdare. Au fost trași pe sfoară oamenii de la țară. Comunismul  i-a băgat la grămadă, cu vite cu tot, în Gospodăria agricolă comunală.

Au murit mare parte dintre ei ca robi ai statului.

După o viață de muncă pe propriul teren le-a fost zvârlit câte o amărâtă de pensie.

Urmașii lor care au rămas la țară sunt încurcați de un umil ajutor social, din care nici nu trăiesc și nici de muncă nu prea au chef să se apuce.

Acum veselia de altă dată a fost pervertită.

Unii de prin sate așteaptă mai mult rod de la televizor, de unde li se promite marea cu sara și nu-și mai sapă grădina din care pot culege cele necesare traiului.

Bucuria  caselor cu pridvor este acoperită de soluții tehnice care par moderne, în fapt de o dezordine arhitecturală, lăsată se crească la întâmplare de autorități. Cârpeala, lucrul făcut fără artă și din sărăcie sare peste multe garduri, iar frumoasele noastre case cu prispă se fac una cu pământul în fiecare zi. Dar ce ne mai miră niște biete căscioare, dacă monumentele istorice arată cum arată!

Păcat! Satul monument dispare! Moare puțin câte puțin! E cucerit de bălării, incultură, mutilat de lipsa interesului pentru conservarea unei valori irepetabile, a cărei pierdere este ireparabilă. Odată cu dorul celor care au fost se va șterge și locul unde au stat și vremea pe care au trăit-o. Trunchiul își va pierde rădăcinile, satul lui Rebreanu își pierde intriga, iar farmecul vieții de altă dată moare în fiecare zi.

Sigur, satul suferă peste tot în Europa, dar parcă la noi dispariția are alt ritm.

Să ne imaginăm cum va fi în zece ani….

Nici cucul nu mai are cui cânta în cătune…..