1001 povești despre Buzău

Am încercat să ating timpul prin care trecem. I-am dat tot ce am putut, inclusiv litere. Multe dintre texte, mai bune sau mai puțin bune, au mușcat din realitatea. E greu să trăiești și să nu vezi. Nu te poți lipsi de cotidian.

De multe ori mi-am tocit tastele în zadar. Am dat prea mare importanță unora destul de mici. Vremea oricum astupă tot, cu atât mai puțin se uită peste aprinderi de o zi. De aceea, cred că e timpul să ne legăm la nervurile trecutului nostru comun.

1001 de povești despre Buzău se vrea o călătorie prin timp, un survol peste locuri, o exploatarea a surselor mai puțin digerabile cititorului de ocazie. Istoricii de profesie sunt pedanți și devin arizi, uneori. Au răspunderea cercetării și citării.

De aceea, nu mi-am propus să alerg prin curțile lor,  pentru a le lămuri controversele. Pur și simplu cred că trebuie să ne cunoaștem simplu povestea din care venim, aruncând priviri în retrovizoare. Trebuie să avem o masă culturală ușor de preparat. Detaliile pot fi o povară…  Voi încerca doar să povestesc, să repovestesc, să simplific sau să extrag texte, amintiri despre oameni, date despre locuri și fapte.

E timpul. Din ce în ce Buzăul rămâne mai gol. Demografia are cifrele tot mai scăzute. Orașul a căzut la sub suta de mii. Județul, tot în această direcție merge. Satele par și sunt din ce în ce mai goale. Mai pline de doruri decât de oameni. Se topesc încet.

Înaintașii noștri au rămas doar câțiva pumni de pământ. Trupurile care ne-au strâns în brațe, picioarele care poate ne-au legănat, vocile care ne-au strigat, stau acum  în câteva granule de pământ, ținut pe loc de umbre de cruci și crâmpeie de amintiri.

Pe lângă imaginile care se sting cu fiecare spălare a zilelor care trec, rămân istoriile generale. La ele vreau să mă refer în acest ciclu.

Timpul foarfecă zilnic. Schimbă paradigme. Micile comunități, care-și știau poveștile, dispar. Fiecare devine cetățean al universului, dar pierde cetățenia propriei comunități, prin care filtra tot ceea ce se petrecea. Tihna și răcoarea unor vremuri sărace și simple a dispărut și a fost înlocuită de stresul și temerile unor provocări citadine, care absorb energii, amplifică până la angoasă grija zilei de mâine, anulează belșugul care nu mai ține de anotimp, prin veșnicul sentiment al insuficienței.

Suntem părți din același trunchi comunitar și trebuie să vedem ce ne leagă unii de alții. Viitorul e diferit, dar în urmă avem amintiri comune.

Spuneam că e momentul să ne povestim unii despre alții pentru că viteza în care fugim de ceea ce a fost este mare.

Ne mai miră, spre exemplu, că nu mai înțeleg copiii noștri literatura cu temă rurală, care se mai recomandă la școală? Mai pot avea sentimentele pe care noi le avem când citeam Rebreanu, Agârbiceanu, Slavici, Preda, Stancu, Sadoveanu…

Doar Caragiale se ține tare, deși părea foarte fragil în vremea lui.

Așadar să pornim printre poveștile istoriei. Probabil nu vor fi 1001. Șeherezada a reușit să risipească somnul. Sper că voi putea păstra și eu interesul pentru Buzău, pentru istoria lui.

Sale!