1001 povești despre Buzău – Pâcleanu și executorii lui testamentari

 

Valea Slănicului este foarte frumoasă, fără discuție. De la Cernătești în sus drumul curge pe lângă Slănic, jucându-se uneori pe podurile care-l traversează. Ba lin, ba în urcuș, pa pe o vale largă, ba pe spații înguste, șoseaua urcă spre Vintilă-Vodă. Calea nu este facilă. E destul de îngustă și solicită șoferul. De aceea, este posibil ca în trecerea pe lângă capela Pâcleanu să rămână fără reacție.

Undeva, la intrare în Vintilă-Vodă, înainte de podul care pregătește bifurcația spre Lopătari și Bisoca, se află, pe partea stângă, Spitalul Vintilă Vodă, iar, sus, pe un delușor, în partea dreaptă, abia se zăresc zidurile unei construcții. E  vorba de capela Pâcleanu.

Dar cine a fost Pâcleanu și de ce face parte din poveștile Buzăului?

Alexandru Pâcleanu a fost boier, boier în adevăratul sens al cuvântului. A fost deputat, senator, om de cultură și mare filantrop în domeniul medical și școlar. Dărnicia și-a manifestat-o și în scopul ajutorării unor familii de tineri de pe moșiile lui și în constituirea zestrei unor fete sărace, pentru a le ajuta să se mărite.

Testamentul lui dă mărturie despre toate cele afirmate mai sus. A făcut mult pentru comunitate. Nu a primit ce ar fi meritat…. Nu mai supraviețuiește astăzi mai nimic în forma cerută de testator în actul lui testamentar, dar, din fericire, sub formă privată, nu a pierit activitatea spitalicească și farmaceutică de la Vintilă-Vodă, desigur, servicii înființate și modernizate pe locul celor vechi, dar cu investiții proprii ale firmelor    Ecomed și Iris Pharm. Practic, cele două entități sunt singurii executori testamentari morali ai lui Alexandru Pâcleanu. Acestea continuă să facă binele pe care donatorul și l-a dorit, și pentru care cerea sprijinul minim al autorităților,  astfel: Județul este obligat să înzestreze spitalul cu mobilier și toate trebuincioasele, având personal medical, oameni de serviciu și farmacia trebuincioasă…

Dacă școala, spitalul sau farmacia au avut parcurs greu de prevăzut atunci, în timpul, vieții lui Alexandru Pâcleanu ( 1932-1904), starea în care se află capela este inacceptabilă. Mergeți și vedeți, dar priviți cu grijă, să nu striviți încrederea veșnică a unui donator în semenii săi. Ce spune testamentul: Din banii ce-i am depuși la casa Marmarash Blank din București și din orice venituri rezultate de la proprietăți să se clădească o capelă bisericească pe plantația de deasupra livezii celei mari, de pe moșia Coca, alături cu șoseaua centrală Vintilă-Vodă-Lopătari în care să fie depuse osemintele tuturor membrilor răposați din familie și corpul meu când voi muri și să săvârșească Sfânta Liturghie la toate sărbătorile de peste an, să se facă parastase la toate zilele ce poartă numele membrilor familiei, la aceste parastase se vor împărți lumânări de ceară, vin și pâine…

Tot în testament, sunt detaliile legate de construcția capelei și de deservirea ei, lăsând îndrumarea ca la capelă să existe preot permanent, plătit tot din venitul rezultat din exploatarea moșiilor, la care se mai adăuga dreptul de a primi: trei pogoane de cultivat, două pogoane fâneață și trei viței mari, toate fără nicio plată.

Ctitorul a apucat să-și vadă proiecția testamentară, înainte de a închide ochii. Construcția a fost ridicată în 1896 de meșteri italieni și este o bijuterie arhitecturală. Parcursul istoric al edificiului este însă nefericit. Nici ctitorul său nu a ajuns să-și doarmă somnul de veci acolo, nici utilitate liturgică nu a avut. Stă, singură, pe o acea coamă de deal, și așteaptă ca vântul și ploaia să o scape de trista singurătate și de jena de a sta despuiată și fără rost pe lume.

Spun că stă despuiată, forțând termenul până la un sens impropriu, deoarece, în încercarea de a o strămuta la Buzău – încercare eșuată – părți din frumosul edificiu au rămas în dezordine și nu-și mai află locul în armonia ansamblului.

Capela Pâcleanu este un monument trist, neglijat…chiar umilit. Ar fi putut fi marele semn lăsat de generosul ctitor veacurilor. Din păcate, ca și alte monumente, își așteaptă în deznădejde dispariția, sub privirile noastre.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și