1001 povești despre Buzău - ultimul martor

Undeva, pe valea Slănicului, peste apele firave cu aspect de saramură, ale râului care botează zona, în dreptul localității Izvorul Dulce, încă șade astupată arbori localitatea Băiești.

Spun încă deoarece această așezare – despărțită de restul satelor înșirate pe vale de un drum nu prea cumsecade și de un deal plin de cătină și arbuști de localitatea Blăjani -, învață zilnic să moară.

Câteva case, puțini oameni și ceva zgomot de câini disperați să latre chip străin. mai animă puțin atmosfera satului unde s-a născut, spre exemplu, Ion Băieșu și de unde preotul satului, popa Ciomag, celebru pentru intervențiile sale în sistematizarea satului Aldeni, l-a trimis în lume, determinându-l să urmeze liceul.

…Și…moșii mei… tot de pe aici se trag, dintr-un neam al Cucilor….

Acum cântă cam fără spectatori pasărea de la care și-au luat botezul numelui cucarii, așa cum li se spune celor din familia Cucu.

O plimbare scurtă prin mica așezare îți frământă zdravăn tălpile pe drumurile neumblate. Gândurile sunt cu ele însele, în așa început de pustiu.

Am prins apusul și l-am văzut cum se strecoară printre pereți povârniți, prin ochiurile de geam ale caselor rămase în trei pereți, de sub care apele au cărat tot ce părea mai stabil, lăsându-le ca niște pontoane sinistre, în vreme de reflux.

Porțile doborâte, ușile întredeschise sau date de perete, gardurile picate, sunt câteva imagini care îți creează sentimentul unui părăsiri în mare grabă a modestelor căsuțe. – – Unde or fi alergat atât de neglijent oamenii ăștia?

Nu-i poți judeca pentru fuga din urmă…viața este totuși scurtă. Câțiva zeci de ani cât trăim… ce poate fi decât o mare graba?! Nici tipicul nu-i dă omului prea mult răgaz. În maximum trei zile, după o strângere în lacrimi a urmașilor și rudelor, plecarea definitivă nu se face cam brusc?!

Lăsate fără suflet în ele, modestele construcții de lut stau cu ușile și gurile de geam căscate în voia sorții. Dacă nu s-au consolat cu destinul, se mai întreabă poate:

– Ce va fi cu noi?

– Ce va fi cu acest sat vechi?

…. Treptat va muri…

Va mai trăi o vreme Biserica, în preajma căreia s-au strâns, unul câte unul, an după an, fii locului.

Locașul de cult se află, asemenea multor case de acolo, în severă izolare. Deși turlele străbat prin frunzișul verde și se văd de la mare depărtare, pentru a ajunge la Biserică trebuie să cobori pe un drum umbrit de salcâmi crescuți după voia lor.

Cine a așezat de la început biserica parcă a profețit sfârșitul lumii din Băiești.

Aflată în vale, ușurează munca celor puțin rămași să-și care la groapă rudele și vecinii. Ultimul, la vale, poate veni și singur.

De obicei, bisericile sunt puse pe deal, astfel încât omul proaspăt să urce dimineața la slujbă, iar la sfârșitul Liturghiei să meargă slobod la vale. Aici biserica e în locul cel mai jos al satului.

Fostă mănăstire, după tradiție, biserica situată la 3 km de Aldeni nu are inscripții lămuritoare. Mai mult decât atât, conform unui chestionar întocmit în anul 1956, de preotul Ioan Diamandescu, nu este precizată o dată a ridicării construcției.

Singurele mențiuni sunt forte târzii și ele amintesc de momentul așezării icoanelor, în anul 1921.

Biserica este mică, are formă de corabie, are zidăria din cărămidă și fundația din piatră de prund. Acoperișul este învelit cu tablă galvanizată, din anul 1954, când a fost înlocuită șindrila.

Zugrăveala din interior a fost afectată, conform chestionarului, de cutremurul din 1940. Retușurile sau refacerile nu au constituit o problemă, deoarece nu avea valoare artistică.

În jurul Bisericii se află cimitirul satului, despărțit de un gard modest de clucile verzi care stau roată. Și el e aproape povârnit. Are o poartă din țambre de lemn, legată cu sârmă.

Peste acest spațiu, alături de Biserică, se mai ridică o clopotniță, așezată pe patru stâlpi, în vârful căreia un clopot mic se mișcă fără graba, mai mult într-o limbă.

Mia-am căutat și eu strămoșii printre frunze. Pământ vechi și uniform mi i-a ascuns. Nimic. Am iscodit și mormintele crude, peste care piramida de humă încă se sfia să-și apese călcâiul peste trupul proaspăt. Nu am, iarăși, găsit nimic….

Știu, așa cum mulți de la Băiești știu, că acolo, lângă zidurile acelea plăpânde, sunt îngropate povești, doruri, amintiri…Le-am lăsat să se povestească singure. Ai mei s-au ascuns să le aud. Am plecat gândind…la povara drumului în pantă. Neamurile, biserica, clopotul au rămas în grija umililor sfinți, tot mai despuiați de culoare, tot mai asemănători unor holograme în alb și negru.

Câte bocete nu au auzit sfinții cu hlamide decolorate de pe pereți? Câte nu ar spune ei dacă nu ar avea votul tăcerii…

Sunt sigur, s-au săturat de plâns de despărțire, dar altceva nu vor mai vedea. Plânset de copil nu vor mai auzi niciodată….Cristelnița, dacă mai există acolo, nu va mai fi decât vasul în care ploaie se va ascunde, atunci când se furișează prin acoperiș….