1001 povești despre Buzău – Ion Băieșu și …ciomagul

Despre Băiești am mai scris. Despre Băieșu, nu. Băiești este un cătun care altă dată era centru de comună, apoi s-a unit administrativ cu Aldeni. Acum e un pâlc de case, mai toate obosite de vreme și lipsite de suflare de om.  Este un sat trist. Băiești pleacă în primul pluton spre istorie.

În câțiva ani, sub streașina de deal abrupt și bine împădurit, la întretăierea unor maluri adânci, care se luptă pentru statul de vale, vor rămâne doar țăruși și pietre de temelie..

Aici, în acest loc cu tot mai puțin soare, unde și cucul moare de singurătate – satul are un neam care are mai multe ramuri cu numele de familie Cucu, ca o prevestire istorică a vremurilor ce au venit -, s-a născut Ion Mihalache, personalitate care, pentru literatură, a preferat să se cheme Ion Băieșu.

Inspirat sau precaut – având în vedere pe cel care a mai purtat anterior acest nume și a fost răstignit politic -, Ion Mihalache și-a luat pseudonimul de la satul unde s-a născut, la 2 ianuarie 1933.

Acest sat tot mai trist astăzi, a dat artei literare un autor de texte vesele, unele, mai ales cele de tinerețe, destul de… facile.

Băieștiul nu a reușit să se adapteze vremurilor, dar Băieșu a făcut-o cu succes. A debutat în literatură cu poezia Ileana tractorista, în 1951, a atins culmea carierei cu Balanța și a închis ochii în Statele Unite.

Cât despre numele Ion Mihalache, nume purtat de un ilustru politician și martir, mort în temnițele comuniste de la Râmnicu Sărat, nu se poate spune că s-a suprapus, cumva, nici măcar după 1989, cu Ion Băieșu.

Din acest motiv, Corneliu Coposu a fost nevoit să-i scrie un drept la replică, un text-artă, arătându-i lui Băieșu că este rău intenționat, atunci când face afirmații despre el. Replica Seniorului sună astfel: în anii în care Arghezi vindea cireșe, eu nu mă aflam la Paris, ca să beau acolo cafeluța cu cornulețe croissant, ci mă aflam aici, în țară, unde ispășeam, în condiții infernale, șaptesprezece ani de pușcărie, urmați de deportare în Bărăgan.. sau…domnul Băieșu, în mod surprinzător, scrie că Iuliu Maniu ar fi declarat în 1918 că Ardealul nu ar trebui să se unească cu Țara! Nu știu de unde a cules domnia sa o asemenea enormitate, pe care nu a îndrăznit să o formuleze nici Roller, nici scribii dirijați ai monografiilor istorice tipărite de dictatura comunistă.

Cam așa a fost pe scurt controversa dintre Corneliu Coposu și Ion Băieșu. O statuie a lui Corneliu Coposu, amplasată în Buzău, pe strada Ion Băieșu, ar putea să apară?  Aceasta…așa…pentru a continua aspectele paradoxale ale traiectului avut de scriitorul din Băiești.

Și pentru că tot lucrăm cu paradoxul ca paradigmă de interpretare a unei vieți de scriitor, se știe că, Ion Băieșu, în Balanța, pune pe talger și imaginea unui…preot manelist. Cum și unde l-a găsit în realitate, greu de spus. Altul i-a fost modelul preotului din copilărie.

Se știe că un impuls determinat în drumul tânărului Ion l-a primit de la popa Ciomag, preot care a devenit, de asemenea, personaj în scriitura lui.

Ei bine, înainte de a fi prins de către Ion Băieșu în frazele sale, părintele Dumitru Popescu – acesta era numele adevărat al preotului Ciomag, -era mai mult decât un personaj în sat.

Organizat și sever, înrudit ca ramură a unei mari dinastii preoțești din zonă, părintele Dumitru Popescu, a fost marele sistematizator, după reforma agrară, al gospodăriilor pe care le păstorea. Purtător de toiag și camilafcă, asemenea unui ierarh, cu personalitatea lui puternică, după împroprietărire, a trasat ulițele la Aldeni-Izvoru Dulce. Disciplina este ținută și astăzi. Părintele doar ridica bastonul, arăta direcția și semnele pentru împrejmuire acolo se puneau. Simetria și ordinea erau cuvintele cheie. Deci, acesta era popa Ciomag, cel care, l-a îndrumat să meargă la Liceul Comercial din Buzău. Doar l-a îndrumat, sau i-a arătat cârja și direcția… Nu știm…. Oricum, amiciția familiei Mihalache din Băeiști cu preotul satului a fost utilă.

De ce spun că e posibil să fi fost mai mult decât un îndemn alcalin? Pentru că părintele era hotărât, nu glumă. Spre exemplu, atunci când făcea vizite pastorale la soroacele rânduite de sărbători, bunul-simț impunea ca oamenii să-și țină câinii în lanț. Un singur dulău a mușcat din libertate și a încercat să se pună cu părintele. A căzut lovit, ca de trăsnet, de ciomagul părintelui. Preotul și-a făcut loc prin ogradă cu toiagul ca Moise prin Marea Roșie. De atunci, mai în ascuns, mai în auz, lumea i-a spus Popa Ciomag și așa l-a reținut literatura.

Deci, poate nu varga sau toiagul au fost indicatoarele elevului care învățase bine la Băiești și Poponeți, ci doar vorba părintelui. Dar cine știe dacă popa Ciomag zicea de două ori….

Dacă, cumva, din satul Băiești va mai rămâne ceva și va exista și o casă memorială Ion Băieșu, poza părintelui Dumitru Popescu trebuie să stea la loc de cinste, iar dacă ea nu mai există…măcar toiagul popii Ciomag.

Oricum, după valurile pe care le-a făcut în literatură, teatru și film, prin umor, ironie și limbaj, nu cred că la întâlnirea de dincolo, în 1992, între îndrumător și îndrumat, a fost  prea mult zâmbet.  Dacă mai apuca să scrie și romanul Țara lui Papură-Vodă, veștile pe care le putea trimite din veșnicie Ion Băieșu ar fi fost și mai proaste, având în vedre că ghidul lui spiritual era om al bunei rânduieli….

Sale!