Deci, vorbește

În zi de joi s-a petrecut un eveniment major. A vorbit domnul Iohannis. Sigur, nu este prima dată. A mai vorbit și cu alte ocazii, uneori când era bine să tacă. Din nefericire a tăcut și atunci când era necesar să comunice. Dar, sigur, fiecare cu stilul lui de relaționare publică. Joia trecută, totuși, a vorbit. A făcut-o la jurământul de investitură al Guvernului Grindeanu, îndemnându-l pe președintele PSD cam așa: văzurăm la televizor că sunteți singurul care cunoașteți programul de guvernare. Vă rog eu frumos să-i învățați și pe ei (pe miniștri, n.n). Sigur, frazele au fost simple și cu un dozaj de ironie peste protocol. Cu toate acestea mulți români au scris cu admirație pe Facebook: Vorbește!

Comunicarea este o artă a expunerii, dar și a contextului. Vreme este să vorbești, vreme să taci. Oare mai poate amâna președintele prezența publică? Oare a înțeles momentul mai bine decât noi? Este tăcerea un semn de comoditate sau de înțelepciune?
M-a preocupat oratoria și o consideră o artă inerentă misiunilor publice. Sunt exemple de leadership bun al unor oratori cu calități de showman, dar și al unor personalități mai tăcute. Un exemplu din istoria recentă este Statul Chile. A avut parte de inteligența unei personalități politice tăcute, dar eficiente. Noi am fost la polul opus. România a avut ghinionul unor guralivi simpatici, cu care nu te plictiseai, dar nici prea mare scofală nu au făcut. România este atipică, deci. Mă tot întreb dacă nu cumva este excepția care întărește regula. De ce excepție? Pentru că am convingerea că un discurs bine articulat este un semn de înțelegere a fenomenelor, în cazul de față al țării și că este rezultatul unor sinapse neuronale strașnice. Așa cum aminteam, nu exclud faptul că există oameni tehnici și foarte inteligenți care se exprimă cu zgârcenie în cuvinte dar au capacități deosebite. Recunosc, nu de puține ori am admirat fraza scurtă, directă și eficientă. Simțeam nevoia unor politicieni care să nu mai fie preocupați de urzeala cuvintelor, ci de profunzimea acțiunilor. Iar de anumite reglări de adâncime cred că președintele este capabil, în ciuda a ceea ce pare din discurs. Cred însă că avem o anumită imagine creată de guralivii vremii noastre și masele au ca etalon tipul acesta de raportare.
Am urmărit, de curând, un interviu cu doamna Mona Muscă în care afirma că în perioada ministeriatului său la Ministerul Culturii, Sibiul urma să devină capitală culturală. Mărturisește că a cunoscut un Iohannis fantastic, care nu a vorbit puțin, dar a rezolvat foarte mult. Din rezultatul unor acțiuni ale domnului Iohannis nu s-ar zice că nu este abil peste medie sau că nu a avut rezultate. Totuși…

Cu toată înțelegerea posibilă a cetățeanului serios pentru stilul particular al președintelui de a relaționa public, politica presupune comunicare, iar eforturile prezidențiale de adaptare la o națiune cu politicieni vorbăreți nu pot fi ignorate. Hotărât lucru, tăcerea nu ține. Îmi era dor de liniște și cumpătare în vorbe. Cu toate acestea, în vacarmul actual, tăcerile vulturilor, dau curaj păsărilor cu penaj colorat să vorbească, așa cum Churchiil zicea.

Politica în România nu este ușoară pentru oamenii serioși. Tralalaul este semnul competenței politice, pe la noi. Moderația e luată drept slăbiciune. Micile nimicuri, festinul al detaliilor fără relevanță duc o anumită categorie de populație la extaz. Afirmațiile anodine încântă urechile, fără să se mai observe pitorescul uzat sau exotismul ieftine. Dar tăcerea? Este oare tăcerea posibilă în Romania de acum? Poate produce rezultate benefice?

Fără a amenința să basculeze în contrariu, în boala lui Gică-contra, fără a cădea în cicăleală măruntă sau a ajunge la lichidarea pudorii, fără a satisface insațiabilele dorințe de logoree ale unor urechi mult prea ușuratice este nevoie de mai multă comunicare, de ieșirea din starea de Sfinx.

Este bine că am depășit penibilul situației în care Cotroceniul devenise locul de deversare al glumele rituale livrate la nivel de președinte de cooperativă sau că nu suntem nevoiți să suportăm zburdălnicia de-a dreptul copilărească a unui anume prezidențiabil.

Cu toate acestea au dreptate cei care spun că zona dialogurilor crepusculare nu produce lămurire publică.

Sigur, conflictele verbale sunt de evitat, mai ales când cunoști de unde vin reacțiile. Este drept, de la apele stătute nu poți să aștepți decât otravă, iar o cenzură răsturnată ferește de prinderea în cuvânt. Totuși, prea multă tăcere este considerată o atitudine de stăpân crispat și nu un semn de cumpătare în cuvânt.

Știm cu toții că verbalitatea nu este o virtute a actualului președinte. Însă, cu dreaptă cumpănire și respect pentru interlocutori se poate comunica mai mult și mai bine. Altfel nimeni nu va putea înțelege universul său mintal și intențiile pe care le are. Aici nu mai este vorba de debit verbal sau de complexitatea frazei, ci de starea de om viu public, de persoană care se distinge de decor. De aceea, frazele scurte, exprimate cu sintaxa unui profesor-dirigente, au stârnit admirație multor români. Entuziasmul unora a fost similar cu descrierea pe care o face sibianul Lucian Blaga, în Hronicul și cântecul vârstelor, care, ieșind din zodia muțeniei, pe la vârsta de patru ani, amintește de satisfacția familiei sale atunci când a rostit primele cuvinte.

Așa simt și românii momentele când președintele vorbește mai amplu. Dacă Klaus Iohannis nu va înceta să facă schimb de tăceri permanent, sau îi va veni ghiers la patru ani de la preluarea mandatului, va fi cam târziu. Nimeni nu-i cere să facă inventarul lucrurilor care-l dezamăgesc sau îl oripilează sau să intre în jocul comun al demagogilor care duc țara de râpă, însă pentru a-i vedea implicarea în direcția corectă, are obligația de a exprima și explica mai mult. Ține de fișa postului, de așteptările românilor și de adaptarea la situația concretă. Ispita relaționării tip aspenger cu publicul trebuie depășită. Travaliul tăcerii uzează la fel de mult, poate chiar mai mult, ca risipa de vorbe sau cearta gureșă. Capul renăscut al hidrei se înalță zilnic peste tăcerea prezidențială. În scurt timp va ajunge ca moartea, va lua totul.