În zi de sâmbătă ne-a părăsit încă un an, anul 2016. Cu bune, cu rele, s-a dus. A lăsat amintiri dar, cu siguranță, a lăsat și răni. Timpul fuge. E mai grăbit ca niciodată. Simți nevoia sa-l somezi să stea. Măcar o clipă să se oprească din nebuna-i goană în care ne cară fără să ne întrebe dacă vrem să-l urmăm în ritmul lui brutal. Suntem prinși în joc. La început totul se numără în zile, apoi în luni, în ani, în zeci de ani, până când realizezi că se socotește iarăși în ani, în luni, în zile…dar și în ceasuri… apoi în clipe. Trăim risipiți prin gânduri și vremi. Când suntem tineri nu ne privește prezentul. El este darul viitorului, la bătrânețe dulceața trecutului ademenește, dar e bine încapsulată. Am înghiți cu mai puține hopuri nestatorniciile timpului dacă, măcar la jumătatea vieții, în marea vâltoare, ar lua-o mai ușor, atât cât să sorbi mai în tihnă bucuriile mici ale unor împliniri sperate și lucrate. Dar timpul a cinic. Te împinge cu mai multă forță. Soarele răsare…apune, iar răsare…Vremea trece nepăsător prin noi, peste noi. Roata se mișcă.
Există un moment când facem nod vremii. Este o stație prin care trecem cu viteză constantă, dar la care privești cu melancolie și speranță. Este schimbul de ani. Este…momentul acela în care…faci bilanțuri și construiești planuri. În fața unui pahar de șampanie bilanțul mai poate fi îndulcit, cât despre planuri… ele nu lipsesc niciodată. Uneori rostite, alteori atât de bine pitite în cotloane de suflet sau minte nu-s lăsate să iasă la iveală prea mult, căci vorba românului…nu-ți face planuri că află… lovi-l-ar toaca… și le strică. Oricum ar fi tezaurizate, dorințe planificate sau mici și mari făgăduințe fac parte din ritualul trecerii de la un an la altul.
Suntem în Ianuarie, în luna care poartă numele mitologicului Ianus, zeul cu două chipuri. Unul către trecut și celălalt către viitor. Un singur cap, două fețe. De ce? Pentru că Ianus privește la trecut, dar și la viitor. Privind înfățișarea lui realizezi că schimbarea anului nu are efecte magice. Nimic nu se restartează sau reconfigurează. Trecutul îți descoperă viitorul și viitorul încolțește din trecut. De aceea, hotărârile gigantice de la început de an nu prind viață, în general. Marile schimbări nu se produc așa. Pentru a fi altfel, pentru a schimba ceva în bine nu e nevoie de Revelion, ci de insistență și perseverență. Deci viitorul se citește în trecut, schimbările încep în primul rând de la noi și nu de la context, iar momentul unor abordări diferite poate fi oricând.
2016 s-a încheiat. Este deja aproape uitat. Cu siguranță, a lăsat destule urme în fiecare dintre noi. În același timp, 2016 a fost un an plin de evenimente la scară mare, în lume, unde fenomenul terorismului ne-a înnebunit pe toți. Atâta sânge, nebunie, neputință, suferință nevinovată erau greu de imaginat.
Aici, la scară mică, la noi a fost anul promisiunilor. Au fost ele făcute cu bune-intenție sau doar să prostească un popor peregrin printre noile provocări? Au fost forme de terorism economic? Sunt doar dulci-amare amăgiri rostite pentru creduli? Vom vedea! Dacă le privești lucid, nu prea ai motive se crezi în ele. Ba, în ciuda, generozității ofertelor, dacă nu ne este frică să vedem ceea ce vedem, în subconștientul nostru stau convingerile sănătoase despre ceea ce se poate și nu se poate aștepta de la un sistem politic sau altul. Deci, la noi, 2016 ar trebui să poarte numele Anul marilor promisiuni. Oare, prin alegerile făcute l-am determinat pe versatilul Ianus să privească spre viitor?
Cu siguranță, pentru unii, puțini, Ianus le indică viitorul, însă pentru destui, chiar dacă au crezut că s-a plinit vremea lor, că în sfârșit li s-au pârguit roadele, s-ar putea să constate că privirile lui Ianus nu sunt în direcția în care s-au bucurat să creadă. Că a fost vorba de o percepție fetișistă, nu de rațiune. Cât despre cei cărora le-a strălucit steaua, dacă vor săvârși violențe împotriva adevărului este imposibil să nu le meargă prost.
Roma obișnuia să lase în timp de război porțile deschise pentru ca dușmanii să fie înfrânți de zeul salvator, Ianus. Bucureștiul nu este totuși Roma…iar porțile lăsate fără gardă înaintea unor inamici interni dovediți, nu este un act de înțelepciune. Fie ca timpul să-mi înece tentele pesimiste și să-mi corecteze eventualele erori de logică economică sau socială. Prefer să pornesc în evaluările personale de la experiențele pe care anii trecuți mi le-a oferit și să mă includ între cei care consideră că suspiciunea reprezintă calea regală a înțelegerii, așa cum spunea Rochefoucauld. Dincolo de micile tocmeli cu realitatea, este clar că nu există casă comună în care să stea înțelepciunea și iluzia. De aceea, chiar și pentru cei care au încercat ispita unui sado-masochism rafinat s-ar putea ca, în plan social, 2017, să fie anul beției pierderii iluziilor, un an în care spectacolul aservirii, al selecției trucate, în care lipsa reciprocității și egalității în fața instituțiilor statului să devine o constantă. Ne vom sastisi oare de atâta melancolie dubioasă? Avem aproape 365 de zile timp să definim anul care tocmai a început, să constatăm dacă orologiile istoriei care au fost anunțate în anul care s-a încheiat vor bate și dacă happy end-ul mult visat va purta numele 2017 .
Până atunci, să punem mâna pe treabă că de noi depind multe și dacă suntem optimiști incurabili să începem cu prezumția bunelor-intenții.
Eu vă doresc un an mai bun, în care țara să nu cadă umilinței de fiecare zi, iar euforia urii și a uzurii care a cuprins societatea să rămână în Anul marilor promisiuni.
