Buzăul de până în anul 1989 semăna mult cu ceea ce se poate vedea acum la Al Jazeera, atunci când sunt date știri cu imagini din zone bombardate.
Scheleți imenși, fără ziduri și pereți, înghesuiți unii în alții, se ridicau în grabă, pentru a caza clasa muncitoare. Satelor li se pusese gând râu, iar construcția de blocuri, era una dintre mândriile regimului. Că erau strâmbe, mici și întortocheate, mai toate, era altceva. Oricum, exista confortul apei și al toaletei în interior, ceea ce la țară nu intra în discuție.
Dacă pentru cei care migrau de la sat la oraș pentru a se alătura marii comunități care popula făbricile și uzinele era o dezrădăcinare parțială, deoarece casa în care locuiau părinții rămânea, iar cu rata se puteau întoarce să-și sature dorul, pentru cei care locuiau deja la oraș de câteva generații situația era cumplită. Casele lor urmau să fie rase de pe fața pământului. Amintirile lor, străzile copilăriei lor. Totul. Exista un plan urbanistic general stric și mai tot orașul urma să fie făcut una cu pământul.
Deja, zona centrală fusese demolată și urma dispariția cartierului 23 August. Casele nu se mai vindeau, nu se mai reparau, totul era în așteptare.
Orașul era plin de azbest și de lacrimi.
Operațiunile erau cinice. Se puteau salva de la mutilare anumite zone, dar slugărnicia unor conducători fără carte le îngropa. Nu conta arta, nu contau oamenii. Viețile le erau răscolite iremediabil.
Mulți au pierit de inimă rea. Aveau casa lor, liniștea lor și nu înțelegeau de ce viața lor trebuie să ia o asemenea întorsătură. Regimul voia să o rupă de tot cu trecutul. Să treacă toată populația prin patul lui Procust. Nimeni nu trebuia să depășească marginile, excepție făcând doar nomenclaturiștii regimului, mult mai curați decât cei de astăzi, dar mult mai distanțați de posibilitățile celor mulți. Ei aveau dreptul la hrană pe sub mână, la servicii facile…
În rest, ca în bancul lui Reagan despre Uniunea Sovietică: Un rus merge și își plătește automobilul și este invitat să vină peste 10 ani, să-l ridice
– Dimineață sau după-amiază întreabă rusul.
– Peste 10 ani…mai contează, a răspuns funcționarul.
-Contează, dimineață vine instalatorul!
Așadar, totul se petrece contrar rânduielilor firești de evoluție socială, dar așa au fost revoluțiile socialiste. O întoarcere a lumii cu susul în jos.
De această turnură nu au fost afectați doar cei care locuiau în centrul orașelor și și cei de la periferii. Inițial, comuniștii au vrut să-și pună definitiv amprenta peste imaginile burgheze din orașe. Apoi, au trecut spre periferii.
Multe blesteme am zburat din mintea și gura oamenilor peste buldozere, dar noianul lor nu a fost depășit niciunde ca în zona Gârlași – Dorobanți II. Acolo am văzut durerea unei lumi rupte din țâțâni, fără rost.
Tatăl meu era preot la biserica Gârlași, dar locuiam pe Caraiman. Drumul spre jos către biserică duminica, atunci când autobuzele se odihneau, iar mașinilor le era interzis să circule, devenea o călătorie printre ruine.
Am văzut atunci fața politicii care strivea. Simțeai cum te apasă. Cum te frânge. Cum te lasă fără puterea de a spune ceva….
Am văzut acolo atâtea lacrimi…. Omenii plecau cu greu din casele lor. Mai ales bătrânii.
De o viață își îngrijau grădinile în acea atmosferă patriarhală, din care nu lipsea nici povestea despre trecătoarea lupilor și nici starea conflictuală cu țiganii, aduși pe moșie de Hrisoscoleii. Omenii de aici, cunoscuți drept sârbi – în fapt erau bulgari fugiți din Cadrilater să scape de persecuții religioase -, cu oasele lor, au reușit să desțelenească prundul, să-l facă fertil. Aveau lucrul lor. Viața lor. Bucuriile lor.
Totul până când primeau înștiințare și trebuiau să evacueze casa. Știau ce se întâmplă, dar sperau că ei vor fi ocoliți. Nici vorbă. Buldozerul rupea pereții caselor modeste și făcea tot praf. Rămâneau prin curți resturi de tot felul. Chiar dacă foloseau o singură cameră, la casă aveau destule. La bloc, plecau ca în pribegie. Luau cât puteau și ce încăpea. Restul rămânea aruncat și trăsnea sub șenile.
Cumplit le-a mai fost acelor oameni, dacă doar ca privitor îți era greu să vezi dezastrul.
Ce să mai spun despre bietele animale…Câini rămași fără locul lor, erau luați de stăpâni și se aciuiau pe la blocuri. Obișnuiți să-și apere casa, erau debusolați. Deveneau ai tuturor. Stăpânul nu mai avea chip. Era comun. Nu mai știau pe cine să latre. Bietele animal renunța la demnitatea lui de paznic al curții și devenea cerșetoare și scormonitoare prin gunoaie.
Una dintre cele mai triste scene am văzut-o când o bătrână, mai îndărătnică, s-a ținut cu dinții de casa ei. A crezut că impresionează. Deloc. A pierdut tot, iar calul, după ce acareturile i-au fost date jos ca de o suflare de vânt, a plecat buimac prin praf, ca după o luptă cu turcii. L-am mai zărit o vreme, umbla pe la geamurile de la parter să cerșească ceva …atenție. Probabil a ajuns în celebrele abatoare comuniste, în care folia pentru salam se umplea egal cu pui și cal, un pui…un cal…
Așa a ajuns să stea pe verticală Dorobanți II. Pe vieți întoarse cu lame și cu șine.
Blăjani – file de monografie
Ceai de urzică
Retropelerinaje Buzoiene
Cuvant despre Cer
Recuperări istorice
Daruri cu tâlc
