La intrarea în incinta Episcopiei stătea drept și aștepta trimisul episcopului. Frigul strângea bine, dar protocolul ….era protocol. Nu erau telefoane mobile care să scurteze așteptările. Nu era nici Facebook, pentru a vedea în avans chipul cuiva. Nici măcar pozele din ziare nu aveau destui pixeli, pentru a putea citi clar figurile. Din aceste motive, oricărui bărbat care trecea de monumentalele porți, părintele îi zâmbea. Primea drept răspuns zâmbete discrete. Nici unul nu era Chiriac, Bucur Chiriac. După câteva tentative eronate de dibuire a musafirului, apare un bărbat bine îmbrăcat, cu ținuta corect călcată. Frigul și așteptarea se părea că luaseră sfârșit. Părintele cu zâmbet larg , dar cu un ușor tremurat de vânt sau de emoție, a întrebat:
– Bună ziua, sunteți domnul Chiriac?
– Da, Chiriac sunt.
-Bine ați venit! Preasfințitul, vă așteaptă! Poftiți spre Palat!
Au mers împreună și au urcat cu ritm scările pridvorului brâncovenesc. Musafirul a fost poftit în Palat și a fost așezat în capul mesei, urmând să fie înștiințat ierarhul, conform obiceiului.
În câteva clipe urma să intre în încăperea, unde urma să schimbe amintiri cu Bucur Chiriac, diplomat român, buzoian de origine.
Ierarhul voia să mai știe câte ceva din Bulgaria. Avusese un traseu comun, cumva, cu Bucur Chiriac. Studiase la Moscova și la Sofia. Deci, întâlnirea nu putea să-i prilejuiască decât o enormă plăcere, motiv de amintiri și poate câteva schimburi de fraze în rusește.
Bucuros era și părintele – călăuză, pentru că își făcuse treaba, iar oaspetele care urma să fie servit de maicile de la Palat, se afla în capul mesei, la loc de cinste.
Și domnul Chiriac era bucuros, de ce să nu spunem?! Niciodată nu a fost primit atât de repede, așteptat atât de protocolar și servit atât de frumos.
Părea o zi fastă pentru toți…până când…episcopul a strigat iritat:- – Părinte, eu te-am trimis să-l aduci pe domnul ambasador Chiriac, ce-ai făcut?
– Dânsul este, Preasfinția Voastră!
– Dânsul e Chiriac, e croitorul meu, nu e ambasadorul…
Nu știu cum s-a terminat scena neplăcutei confuzii, nici ce a crezut Bucur Chiriac, atunci când s-a văzut la poartă fără să-l aștepte gazda, nici dacă cei doi Chiriac au stat o vreme la masă cu ierarhul, savurând situația comică, dar știu sigur că nimeni nu s-a supărat.
Bucur Chiriac nu ar fi făcut-o nici în situații mai grave.
Acest concetățean al nostru, era de o bonomie proverbială.
Nu a plecat de mult dintre noi ( 2016), însă a început deja să fie uitat.
Mica povestioară are scopul de a ne reaminti de buzoianul nostru, om de mult bun-simț, modest, cult și foarte generos. După cum se știe, în 2006, a donat Muzeului Județean o colecție de 250 de tablouri: și peste 700 de cărți au fost donate Școlii din cartierul “Mihai Viteazu”, unde a învățat, și Fundației “Sfântul Sava”.
Personalitatea lui Bucur Chiriac este un exemplu de tenacitate. A plecat de la un simplu normator și a lucrat în diplomație întreaga viață. A lăsat în urmă o operă literară bogată, care ar trebui republicată, din fonduri publice.
Din anul 1986 a fost membru al Uniunii Scriitorilor și a onorat acest statut scriind versuri, evocări, memorialistică.
A debutat în 1977 cu volumul de poezii Aproape de copilărie și a închis călimara cu notele de călătorie din volumul Clopotele Athosu-lui. Soarta volumului de versuri Tristețe târzie mi-a rămas necunoscută…
Cum nu a relatat nicăieri în memorialistica sa întâmplarea de la începutul povestirii mele, am introdus-o eu, ca pe o erată, în opera domnului Bucur Chiriac.
Am mizat pe faptul că nici unul dintre cei amintiți nu va nega întâmplarea. Acum stau cu toții la masa veșniciei.
