Drumurile de astăzi și din totdeauna sunt străjuite de cruci. Unele, din materiale ușoare plâng plecarea fulgerătoare de pe șosele. Altele, în ocrotite de căsuțe, amintesc de moartea subită a cuiva care sub dogoarea soarelui sau de prea multă osteneală fizică a căzut spre odihnă acolo. Materialele din care sunt făcute diferă, după darea de mână, după timp și după gustul celor care le-au comandat. Din acest motiv, unele cruci sunt simboluri ale unor vieți pierite în nădejdea învierii, altele sunt și daruri artistice.

Traversând județul Buzău în lung și-n lat, poți vedea mii de cruci, unele foarte vechi și impunătoare. Crucile de piatră au aceste daruri. Tari ca …piatra, dau mărturii din vremuri de demult despre ceea ce marchează acolo. Sunt atât de vechi relatările, încât schimbările alfabetului ne fac inscripțiile de pe ele străine.

Cruci de piatră sunt peste tot, dar atât de multe, ca după o ploaie mănoasă, cum găsești de la Pietroasele la Năieni, nu cred să mai fie pe undeva. Cum materia primă era din belșug, meșteșugul cioplitorilor a fost stimulat. Dealul Istrița este semănat cu realizări artistice în formă de cruce. Regina artei pietrarilor din zonă este Crucea Manafului, o realizare unică în țară.

Crucea Manafului a avut destinația de cruce de hotar.

În trecut, pământul era singura valoare patrimonială reală. Pogonul nu era doar un instrument de măsură a suprafețelor, ci de așezare în rândul unei categorii sociale. După cum știm din literatură și istorie, lupta pentru pământ era pasională. Nimic nu-i oprea pe oameni din dorința acaparării, nici măcar mutarea necinstită a hotarelor. Dacă în zonele de deal și de munte hotărniciile puteau fi stabilite cu ajutorul unor răzoare naturale, ridicături, albii, vâlcele, în anumite zone pământul nu dorea să se deosebească unul de altul. Așa au apărut crucile de hotar, ca semne de demarcație sacre, peste care nimeni nu ar fi trecut, pentru a nu-l supăra pe Dumnezeu.

Părăsind puțin argumentația referitoare la necesitatea crucilor de hotar, îmi amintesc din Arhive o istorie a recunoașterii dreptului de proprietate în mod ilegitim. Se povestește cum un grec dorea să-și concretizeze dreptul de proprietate asupra unui terne care nu i-a aparținut. Reconstituirea se făcea pe baza mărturiei. Grecul pretindea că a cumpărat un anumit teren de la niște țărani, iar țăranii trebuiau să jure pe cruce că a fost a lor. Problema era că terenul râvnit de grec nu fusese niciodată al lor. E drept, el cumpărase de la ei alt teren, dar nu pe cel ce și-l dorea. S-a tocmit cu țăranii în încercare unui sperjur. Când au auzit de jurământul pe cruce, nici nu au vrut să audă. Atunci, negustorul a apelat la o metodă inedită și foarte vicleană. Le-a pus pe tălpile opincilor pământ din pământul lor, i-a dus pe terenul pe care-l râvneau, și acolo au jurat că pământul pe care stau a fost al lor. Și așa a fost….Dacă astăzi s-ar mai reconstitui dreptul de proprietate astfel, probabil, după această întâmplare, la tribunale și judecătorii s-ar fi trecut ca prin punctele de control din aeroporturi.

Revenind la Crucea Manafului, acest splendid monument a avut inițial destinație practică. A fost pus strajă la hotare. Timpul a trecut, hotarele s-au modificat. Arta a rămas. Din păcate, starea crucii nu este printre cele mai bune. Rezistă stoic vremurilor, curioșilor, dar și nepăsării.

Prin lanuri de ciulini, se ridică falnic semnul de hotărnicie.

Crucea Manafului a atras mereu atenția prin complexitatea incrustărilor sale. Iordache Vrabie, meșterul pietrar, a săpat în piatră următoarele: Pe fața vestică: „Această cruce s-au ridicat în zilele înălțatulu nostru Domn Gheorghe Dimitrie Bibescu vv 1846

Pe fața sudică, sub braț: „De robu lui Dmnezeu Ioanu Postelnicu sinu popa Costache Dinu Cârjan ot satu Viespești”

Pe fața nordică, sub braț: „Cu fiii mei : Nicolae, Ioana, Mafteiu, ereu Gheorghe: Morți: Costandin er, Maria presbitera, Costandin, Dimitrie, Nicolae, Danciu, Dobra”

Atractive, mai ales pentru folcloriști, sunt motivele fitormorfe și zoomorfe, interpretate ca fiind de inspirația musulmană.

Consider că este mult prea …extinsă interpretarea. Sunt rod al imaginației și tradiției sculpturii locale. Nu ar fi fost puse niciodată de un creștin evlavios alături de celelalte simboluri creștine așezate pe cruce: Sfântul Gheorghe, Sfântul Dimitrie, Sfinții Arhangheli și Sfânta Treime.

Toate aceste simboluri au ca suport o cruce de piatră de o masivitate neîntâlnită. Are 4 m înălțime și este protejată de patru stâlpi mai mici, care au fost proiectați să aibă deasupra lor două arcuri de piatră, ușor deschise. Forma arcuită a celor două bârne de piatră protectoare dau impresia unui baldachin oriental, e drept. Cred, totuși, că pe lângă viziunea artistică, scopul construirii celor patru stâlpi cu arcuri peste ei a fost practic și spiritual. A fost practic, deoarece a protejat monumentul – din fericire, arcul dinspre drum este și astăzi la locul lui, celălalt zace răpus de timp și oameni în boschetele arțăgoase de porumbe -, și de a smeri pe cel ce dorește să se apropie din laturile respective, așa cum se întâmplă la intrarea unde este mormântul Domnului.

În fine, oricare ar fi fost influențele, sau cerințele celui care a comandat-o – se pare că e vorba de un negustor, cu numele Manafu -, avem de admirat și de protejat un monument unic, iar cei care doresc să se apropie de le cu gânduri bune, pot parcurge drumul care leagă Săhăteniul de Năieni, și for găsi indicatorul spre Cruce.

Poate timpul va aduce mai multă grijă pentru monument. Oricum, bine că a rămas acolo și nu a părăsit zona așa cum s-a întâmplat cu altă realizare artistică de excepție, care a plecat tot din zonă și s-a risipit prin parcul Carol. I-am găsit doar poza rătăcită între filele unei arhive personale care mi-a fost încredințată.

Deci, crucile de pe câmpuri, de la răspântii – puse acolo unde se petreceau tâlhării la drumul mare -, de pe dealuri și de prin sate sunt un semn și o poveste. Nu au toate un trecut precum Crucea Manafului, dar sigur ar avea ce spune dacă ar fi întrebate. Dacă totuși tac, merită să le fie respectată taina și să fie îngrijite, văruite, repicate, protejate. Sunt parte din istoria noastră.