Gânduri și rostiri – Sfântul călător

Orașul în care trăiești este un loc special. Este un spațiu al tihnei, al dezvoltării, al dialogului dintre confort, istorie, politică și cultură. Nu este un conglomerat de azbest și carne, ci locul întâlnirii, al comuniunii și al spiritului. Aici te bucuri de răsăritul soarelui, aici trăiești melancolia apusului, trăiești cu emoție galbenul toamnelor și crudul primăverilor.
Fiecare colț al Buzăului are farmecul și motivele sale pentru care îl iubești. Scăderile administrative, insuficiențele comportamentale ale unora sau altora, praful, vântul, gropile și angoasele sale nu sunt mai puternice decât nevoia de a te simți acasă, de a-i simți căldura, de a simți că îi aparții și îți aparține.

După ce secole a crescut blând, târgul de altă dată a devenit treptat aglomerație urbană. A căpătat frenetic aripi noi, a crescut pe laturile sale, s-au construit blocuri, magazine…bisericile însă au lipsit multă vreme din noile spații construite.

Zona Bulevardului Nicolae Bălcescu are un farmec aparte. Clădirile nu sunt atât de înghesuite, iar bulevardul, edificat la început de secol XIX, în timpul primarului Nicu Constantinescu, este locul de promenadă al buzoienilor. Nu cred că există cineva în acest oraș care să nu se fi plimbat pe sub umbra castanilor, străbătând distanța de la Palatul Comunal la parcul Crâng.

Frumusețea străzii de promenadă era totuși lipsită de întâlnirea cu sacru. La un moment dat, când s-a plinit vremea, a devenit posibilă prezența Bisericii pe această “via egnatia” a Buzăului.

Apariția bisericii nu a fost una ușor de realizat. Au fost destule contestări, cumva firești unele dintre ele, având în vede că planurile de urbanism nu lăsau spații de respirației pentru noi edificii. Cu toate aceste Dumnezeu și-a găsit sălaș și astfel a apărut Biserica Sfântul Spiridon.

Hramul Sfântul Spiridon a fost primit de această Biserică, inițial, pentru a argumenta cererea de obținere a terenului.

In vecinătate, la Liceul Spiru Haret de acum, Școala normală de altă dată, a existat o capelă închinată Sfântului ale cărui moaște se află în catedrala din Corfu.

Cred, totuși, că adevăratul motiv pentru care Sfântul Spiridon și-a găsit sălaș pe Bulevardul Bălcescu este specificul zonei. Este zonă pietonală, de promenadă, un perimetru care place episcopului Trimitundei, deoarece Ierarhului Spiridon i se mai spune și sfântul călător.

Conform tradiției, Sfântul pornește periodic la drum în întâmpinarea așteptărilor celor care i se roagă. Își părăsește racla și se întoarce cu pantofii uzați și prăfuiți. De aceea, în fiecare an, la ziua de pomenire, din 12 decembrie, slujitorii catedralei îi schimbă veșmântul.

Poate, odată, comunitate din Buzău va dărui Sfântului veșminte de schimb, pentru ca in mod sigur încălțările lui au avut urme de praf și de pe la noi.
Așadar, nimic nu este întâmplător. Un sfânt călător ocrotește cea mai frumoasă zonă pietonală a Buzăului, fiind alături celor care i se roagă și-l cinstesc.
Minunea Sfântului îmi amintește de o istorioară în care se spune că un bun creștin a avut un vis. Și-a revăzut viața și a constatat că pe aproape tot parcursul, ei alături de urmele sale, care curgeau pe nisip, mai era un rând de pași. Erau ai Domnului, căci îl însoțea. Existau și discontinuități pe acest drum al însoțirii. Rememorându-și traiul, creștinul nostru a realizat că în acele momente, când se vedea doar un singur rând de pași, viața i-a fost cea mai grea. Dezamăgit, cu revoltă in cuget a spus:
– Doamne, m-ai însoțit toată viață! Totuși, atunci când mi-a fost mai greu, nu ai fost cu mine!
– Omule – i-a răspuns Dumnezeu -, nu…; nu te-am lăsat singur, cum crezi!. Acolo unde ai văzut un rând de pași te-am luat în spate, să nu-ți fie foarte greu.
Cu siguranță, obiceiul Domnului de a ne fi alături sau de a ne lua în spate din când în când, atunci când vâltoarea sau viforul vieții sunt mai mari, îl are și Sfântul Spiridon. De aceea, este o binecuvântare prezența lui aici.
Sfântul Spirdon nu este doar un sfânt călător și un sfânt făcător de minuni. Este un model de smerenie și de credință.

Spusele mele se întemeiază pe fapte le Sfântului, iar  viața lui e clară și pilduitoare. Născut în jurul anului 270, în localitatea Askia, din insula Cipru, a trăit simplu și curat. S-a căsătorit și a avut un copil. Pentru traiul de zi cu zi păștea oile.

Acest om cuminte a trecut prin încercări. A îndurat durerile lui Iov. Și-a pierdut soția și apoi fiica. Rămas fără bucuria vieții de familie și-a îndreptat pașii către însingurare, rugăciune și asceză. Nu după mult timp, sfântul cu nume de coșuleț de nuiele – căci așa se tâlcuiește Spiridon -, a fost ales episcop al Trimitundei, localitate situată pe insula unde mitul Afroditei încă mai sălășluiește, aproape de miezul fermecătoarei zone Pafos.
Multe au fost faptele sale în nou misiune. Două sunt însă lumini care vorbesc despre calitățile lui. Prima este cea de a nu-și fi părăsit de tot îndeletnicirea de păstor de oi. Nu a uitat de unde a plecat. În calitate de episcop s-a simțit un servant al Domnului și al semenilor. De aceea, traiul lui în raport cu realitățile firești ale vieții nu s-a schimbat. A înduhovnicit modesta lui activitate de până atunci și a continuat, în deplină smerenie, să facă ceea ce orice om ar fi făcut în vreme sa, pentru a nu deveni pagubă pentru semeni. A continuat să păstorească necuvântătoarele.
A doua faptă, al doilea moment, definitoriu pentru înțelegerea profunzimii credinței acestei mari personalități a Bisericii Ortodoxe, a fost lecția practică oferită participanților la primul sinod ecumenic de la Niceea, din anul 325. Sfântul, sub inspirația Duhului, le-a demonstrat sinodalilor cum Dumnezeu, Unul în ființă, este întreit în persoane. Arie îi tulburase pe unii dintre membrii mai mari sau mai mici ai trupului lui Hristos. Cei derutați voiau aveau nevoie de lumină, trebuiau dumiriți, aveau nevoie de înțelegerea profunzimilor teologice. Spiridon, om simplu, s-a arătat mai înțelept decât mulți dintre cei învățați, deoarece înțelegerea lui era rezultatul credinței profunde. A făcut o demonstrație “de laborator” sinodalilor. A luat o cărămidă, a invocat Sfânta Treime, a binecuvânta-o și a strâns-o în mâna-i muncită. Ca prin minune, cele trei elemente cu care se făcea analogia trinitară și-au luat drumul lor: focul s-a ridicat, apa s-a scurs, iar pământul i-a rămas în palmă. Nimic nu putea fi mai pilduitor decât actul de credință aplicată. Au înțeles cei prezenți că Sfânta Treime este cu adevărat una în ființă și întreită în persoane, așa cum se revelase în paginile biblice.
Sunt multe alte minuni și fapte pe care sfântul le-a făcut în cei 78 de ani de viață, însă cele relatate au avut darul de a reda pe scurt pilda de smerenie și credință pe care o primim de la ierarhul Trimitundei, Spiridon, făcătorul de minuni.
O minune a sa dar și a comunității este ridicarea bisericii “Sfântul Spiridon” din Buzău. Să construiești o biserică este cea mai costisitoare și de preț ofrandă adusă Domnului. Locul și comunitatea devin sălaș al gândurilor și al vieții tale. Timpul și scopul existenței este legat de fiecare centimetru de zid și tencuială. Sunt sigur că părintele Nicolae Mușat simte ceea ce spun eu acum, iar părintele Costinel Purcărea, cel care a început această biserică, mai este chinuit de dorul lucrului făcut. Sfântul Spiridon le-a fost însă ajutor și călăuză în drumurile lor, iar Biserica ridicată în numele său va străjui veacuri de-a rândul acest loc unic al Buzăului nostru.

PS. Am avut onoarea să rostesc aceste rânduri în fața comunității parohiale de la Biserica Sfântul Spiridon, motiv pentru care le mulțumesc celor care mi-au îngăduit și au avut răbdarea să mă asculte.

Sale!