Cum va arăta orașul viitorului, în care multe dintre bolile prezentului ar trebui să dispară, ne imaginăm, dar nu găsim calea. Viața citadină, chiar și la Buzău, devine tot mai complicată. Străzile largi arată în ore de vârf precum niște vechi conducte colmatate, care tremură sub presiunea noxelor și a nervilor așteptării. Cele înguste dau impresia unor câmpuri de luptă, după încheierea unei păci provizorii. Mașini plasate în tradițională dezordine, sfidează regulile alinierii, fiind lăsate în poziții care privite de sus, par să fie rezultatul jocului unor copii năzdrăvani.

Buzăul pare că are viață. În el se întâmplă câte ceva care duce la ideea de progres. Cât de superficial este acest parcurs nu e greu de ghicit. La vârsta de mijloc, când privești timpul din urmă, nu pare decât rutina câtorva generații, ai căror membri au plecat în mare parte, fără să schimbe direcția vieții. Când privești înainte, realizezi că liniile vor fi la fel. Nu te poți bate cu secolele. Ceea ce a fost trasat edilitar rămâne. Erorile din documente se îndreaptă, cele din …teren, durează sute de ani. Din acest motiv, pentru idealiști Buzăul pare o cetate medievală, strânsă de ziduri invizibile, precum un corset, pentru lucizi, arată ca un sac însăilat, prin orificiile căruia, cine vrea să iasă trebuie să se strecoare, iar cine caută să intre, trebuie să învețe ce este răbdarea.

În mijlocul acestor realități, în inima locului, șade sigură și fără a ține cu multă acribie cont de ceasurile din turle, un centru episcopal mai vechi de 500 de ani. Urme despre această existență sunt din primele secole creștine, dar în fermă statornicie, Episcopia stă de mai bine de jumătate de mileniu fără să fie clintită din vatră de turcii care au ars orașul, ori de către comuniștii care defilau cu buldozerul.

În centru și totuși retrasă, veche și totuși proaspătă, statornică, dar nu încremenită, ponderată, dar dinamică, are darul de a fi parte din trecut, dar de a avea limpezi planuri pentru viitor. Nu le zăngăne ostentativ, le aplică temeinic. Se văd.

Episcopia de altă dată și Arhiepiscopia de astăzi – în urmă cu zece ani s-a hotărât ridicare la rangul de Arhiepiscopie, o treaptă superioară ierarhic – a participat și participă la viața cetății, îi privește drumul, îi susține gândurile. Este punctul de stabilitate în jurul căruia s-a fixat o lume de târgoveți.  Vama a dispărut, întretăierea drumurilor nu mai are același rol comercial, după anii 50, cei așezați însă au realizat ce este …acasă.

Veniți de peste tot, de pe la noi sau din alte zări, cei care au găsit că aici, aproape de apele Buzăului, trebuie să se oprească din drumurile lor lungi și primejdioase, s-au așezat la poala centrului religios, lângă o colină în formă de spirit și nu de deal. Episcopia a reprezentat nu doar prilej de rugă în fuga drumurilor, ci loc de pace, în jurul căruia s-a coagulat comunitatea. Datorită ei, oamenii de altă dată au trecut peste spiritul lor negustoresc și au căpătat încredere unii în alții. Târgul a continuat să existe, oborul de lângă Episcopie a fost secole de-a rândul marele mall în care și-au schimbat prisosul moldoveni, valahi, greci debarcați la Brăila, evrei împinși de simțul câștigului și chiar ardeleni, veniți pe calea lui Mihai Viteazu.

De aici a plecat dezvoltarea urbană și frumusețea satelor din jur. Zonă de câmp fiind, avea nevoie de lemn. Piatra era greu de manipulat. O foloseau pe cea din apropierea lor. Și lemn găseau prin locurile de baștină, dar strâmb, nefinisat, nedemn pentru casa mare cu salon, pe care și-o ridicau înaintașii. Așa că veneau lângă Episcopie, pe Chiristigii.

Deci, Episcopia nu a fost doar sufletul, ci și inima Buzăului. În vremea bordeielor, aici s-a ridicat catedrală, în timpul neștiinței, s-a deschis prima școală, în mileniul oralității, s-a înființat prima tipografie. Episcopia s-a identificat cu fiecare început. Cine venea la târgul din Buzău, găsea mai mult decât marfă.

Imaginați-vă câtă uimire cuprindea pe cel care, plecat din satul lui să târguiască, găsea așa Biserică. Se întorcea cu râvnă la preotul din sat. Sau cât de însuflețit revenea printre ai săi, când auzeau câtul și deslușirile de slovă de la prima școală. Își privea copiii cu speranța, că măcar unul dintre ei va putea imita ceea ce el a văzut acolo. Că se va înălța peste trecutul neamului său. Sau ce sentiment trăiau când se întâlneau cu file peste care mâini cu mișcări precise struneau literele, astfel încât să grăiască fără voce tot ceea ce simțeau sfinții.

Așadar, în toracele orașului bate vechea inimă. Fără aritmii, fără tensiuni majore, fără preget, oameni și sfinți, artiști și literați, au conlucrat ca lumea să meargă înainte, fără a-și pierde sensul. Dintre zidurile Episcopiei trebuie readuse în piața publică poveștile și viețile celor care s-au dedicat lui Dumnezeu și semenilor, iar șirul episcopilor și al altor ostenitori care au luminat vremea lor, merită să fie cunoscut. Face parte din istoria noastră comună, sunt treptele pe care ne-am suit în călătoria pe scara vremii.