Ceas de răgaz – Arătările Mântuitorulu

 

Pentru că mai văzut Tomo ai crezut, fericiți sunt cei care nu au văzut și au crezut.

(Ioan, 20, 29)

Omul se zbate zilnic între ceea ce îi este de folos și ceea ce nu-i aduce rezultate binecuvântate. Depinde totul de modul în care se raportează la divinitate.

Îndoiala face parte din structura noastră interioară. Cine nu a avut îndoieli în viață?! Fiecare ne-am îndoit la un moment dat. Este normal să fie așa. Nu putem crede tot ceea ce auzim. Uneori ne îndoim chiar și de ceea ce vedem. De aceea, Dumnezeu ne-a dat voință liberă și putem să ne manifestăm cu scepticism, cu neîncredere, în cele mai diverse chestiuni de viață. Dar cum Dumnezeu iubește creatura Lui, nu l-a forțat nici în materie de credință să țină linia dreaptă. Sunt destule cazuri, chiar și în istoria biblică, de personaje care s-au îndoit de anumite realități divine. Celor care s-au îndoit cu bună-credință, din dorința de cunoaște mai mult, Dumnezeu le-a dat șansa dumiririi. Cazul cel mai cunoscut de îndoială este Apostolul Toma, personaj devenit proverbial prin atitudinea sa, deoarece nu i-a crezut pe ceilalți frați de apostolat, nu s-a încrezut în atâția ochi, ci a vrut să pună degetul lui în coasta Domnului și în semnul cuielor. Domul i s-a arătat lui Toma, iar apostolul cel necredincios a fost pe deplin încredințat de realitatea învierii.

Domnul Hristos – așa cum scriu Sfintele Evanghelii -, s-a arătat după înviere și altora, nu doar lui Toma, cel numit Geamănul. Erau și alții care aveau dor aprins să-l vadă. De aceea, rând pe rând s-a arătat unora dintre cei care l-au cunoscut.

Primele care au avut bucuria să-l vadă au fost femeile care l-au însoțit prin lungile călătorii prin colbul Țării Sfinte. Sensibilitatea și devotamentul lor nu le-au dat pace. Au plecat dis-de-dimineață – așa cum spun textele evanghelice – la mormânt, așa cum femeile din ziua de astăzi merg cu tămâie la morții lor. Aveau suficient curaj și dragoste, încât să nu trimită mesageri, ci să meargă chiar ele, pentru a împlini pe îndelete ceea ce nu au reușit să facă după moartea Domnului. Ajunse la mormânt au primit vestea îngerului care le-a îndemnat să meargă în Galileea, pentru a-L vedea iarăși. Au fost cuprinse de spaimă, uimire și mare emoție primind o asemenea veste. Maria Magdalnea s-a aplecat cu pietate ca să vadă printre lacrimi, locul unde a zăcut Domnul. În acele clipe de unice Domnul a apărut și a zis: Marie! Iar ea a răspuns: Învățătorule! Apoi Mântuitorul a continuat: Nu te atinge de mine, căci încă nu m-am suit la Tatăl meu și la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și la Dumnezeul vostru ( Marcu, 16, 9; Ioan, 20, 11-17).

După această minunată primă întâlnire, pe drumul de întoarcere Domnul li s-a arătat iarăși, zicând: Nu vă temeți, mergeți și spuneți fraților mei că voi merge înainte de voi în Galileea, acolo mă vor vedea ( Matei, 18, 8-10; Marcu, 16, 9).

Grea misiune primită de sfintele femei. Apostolii, răvășiți de atâtea evenimente cu turnură nefericită pentru speranțele lor în mântuire, în Mesia, stăteau temători de frica iudeilor. Urmau să se întoarcă la treburilor lor, la familiile lor, cu melancolii, cu experiențe spirituale pline de miez, dar și cu sentimentul înfrângerii. Ceea ce au căutat, cel în care au crezut…era mort…Timpul lor fusese, totuși, irosit, iar rosturile lor abandonate fără rezultatul așteptat…

Deși apostolii erau încă în Ierusalim, o parte dintre credincioși începuseră să se împrăștie. Un exemplu biblic este oferit de Luca și Cleopa, ucenici care au plecat spre Emaus. Au fost întâlniți pe drum de Iisus vorbind despre Înviere. Fără să-L recunoască, ei au povestit Călătorului pe care l-au întâlnit ceea ce i-a marcat cel mai tare: răstignirea. În același timp au făcut o mărturisire a suferinței lor spunând: noi nădăjduiam că Acesta are să izbăvească pe Israel și cu toate acestea astăzi sunt trei zile de când s-au petrecut toate. Au vorbit și au călătorit continuând să vorbească despre Cel care le era tovarăș de drum. Se apropiau de destinație și încă nu știau cu cine călătoresc împreună. În Emaus, însă, când au frânt pâinea, li s-au deschis ochii și l-au cunoscut, iar apoi S-a făcut nevăzut ( Luca 24, 13 – 33; Marcu 16, 12-13).

Ceilalți apostoli erau cutreierați de gândul plecări spre locurile lor, dar așteptau să se mai liniștească puțin vâltoarea evenimentelor. Erau cunoscuți mulțimii și se temeau. De aceea stăteau încuiați. În urmărea privirea vicleană a fariseilor, batjocora cărturarilor și dorul după Învățătorul lor cel bun, de care s-au despărțit atât de brutal.

În această atmosferă, în care sufletele lor erau destul de tulburi, zbătându-se între atâtea extreme, Domnul a intrat peste ei, prin ușile încuiate și lea zis: Pace vouă! Văzându-le uimirea și teama, pentru a-i liniști, a continuat: Pentru ce se ridică astfel de gânduri în inimile voastre? Vedeți  mâinile și picioarele mele, căci eu însumi sunt. Pipăiți-mă și vedeți că duhul nu are carne și oase precum mă vedeți pe mine având.

Așa s-a arătat Mântuitorul! Nu era o nălucă, nu era un vis! Era realitate! De aceea curajul apostolilor a devenit de ne învins și au avut puterea să meargă până la marginile lumii și până la sacrificiul suprem. Învățătorul lor înviase, iar apostolii erau pe deplin convinși. Domnul nu doar li se arătase, ci le-a cerut și ceva de mâncare, și, în fața lor a mâncat dintr-un pește fript și dint-un fagure de miere. În același timp le-a vorbit despre cum trebuie ă să petreacă toate acestea și le-a dat putere pentru a ierta păcatele (Luca, 24, 33-48; Ioan, 19, 20-23).

După frumoasa întâlnire, care a schimbat total și definitiv starea de spirit a ucenicilor, făcându-i să înțeleagă că tot ceea ce le-a mărturisit anterior morții sale pe cruce este real, i-a părăsit, iar ei, cu bucurie în suflet i-au povestit celui absent, Toma, minunata întâlnire. Sceptic și cu note de invidie în glas, a răspuns cu respingere și îndoială: Dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și nu voi pune mâna mea în coasta lui, nu voi crede!

Era un refuz, dar Domnul l-a acceptat ca pe o rugă. De aceea, la opt zile după Înviere Domnul l-a lămurit și pe Toma. A venit iarăși în mijlocul ucenicilor și l-a invitat pe Toma să se convingă de realitatea învierii. Toma, totuși, nu a mai atins mult doritele locuri ale suferinței…A exclamat pur și simplu: Domnul meu și Dumnezeul meu! Toma era pe deplin convins! El văzuse! Nu a atins rănile, nu a mai fost nevoie, dar nici nu a fost apreciat pentru cârtirea lui de către Domnul. Nu avea motive să se îndoiască și de aceea Iisus nu-l consideră un fericit pentru că a avut nevoie de o asemenea mărturie pentru a crede. De aceea, Domnul îi spune că a crezut pentru că a văzut, dar fericirea celor care nu au văzut și cred va mi mare.

Așadar, noi cei care nu L-am văzut pe Domnul dar credem suntem mai fericiți decât Toma. În sufletul celui credincios Domnul se arată mereu. Nu are nevoie dă fie în Ierusalim sau în urmă cu două milenii. Trebuie doar să creadă și Domnul va fi mereu cu el.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și