Perioada postului reprezintă un timp destinat schimbării și curățirii noastre interioare. Pentru a ne pune în practică aceste dorințe este vital să primim taina Mărturisirii sau Spovedaniei, una dintre cele șapte taine ale Bisericii noastre. Ne putem confesa în diferite locuri și cu diferite ocazii, însă iertare nu primim decât sub epitrahil.
Iertarea, însă, presupune părere de rău și ispășire. Nu este un act formal. De aceea, în multe cazuri, credinciosul primește de la preotul duhovnic un canon de pocăință.
Dar ce este un canon?
În cadrul sfintei spovedanii canonul are înțelesul de normă sau îndreptar în conformitate cu care, credinciosul trebuie să trăiască pe perioada prescrisă de duhovnic în scopul îndreptării și organizării vieții.
Canonul este sinonim și cu grecescul epitimie care se tâlcuiește prin cuvântul certare, o certare pentru faptele rele săvârșite.
Totuși, sensul corect al actului de canonisire nu este cel de pedepsire. Pedagogia canonului are profunzimi mai adânci. De aceea, nu îmbracă forma unor sancțiuni, precum cele penale, din legislație, care au și ele ca obiect îndreptarea făptuitorului, ci este rânduială a iertării, trezirii; este o cale de întărire a virtuții.
De aceea, chipul în care sunt date canoanele arată astfel: facerea de fapte caritabile, rostirea de rugăciuni, facerea de metanii, postul sau oprirea de la anumite mâncăruri și băuturi sau de la alte fapte care sunt prilej de păcat, citirea Bibliei sau a altor cărți de pietate creștină.
Așadar, nimic din ce am prezentat mai sus nu poate fi considerat ca fiind pedeapsă – cu atât mai puțin citirea Bibliei -, sunt doar căi de întărire a voinței de aprofundare a înțelesului și practicării vieții creștine.
Niciodată un canon nu este obligatoriu să se aplice identic la doi penitenți. Atitudinea față de fapta săvârșită schimbă radical nevoia de a primi un canon de către un credincios venit la scaunul de spovedanie. Când actul îndreptării este asumat cu deplină responsabilitate, este necesar un sprijin duhovnicesc ce sprijină voința. Este suficient. Iar atunci când drumurile duc spre locuri păcătoase, orice canon de rugăciune sau filantropie nu va fi singur tămăduitor fără schimbarea mediului și păstrarea creștinului în atmosfera bisericii.
Deci, există un act de mare înțelepciune în spatele fiecărui canon dat creștinului, pentru ca efectul lui să fie benefic și cât mai direct. Păcătosul este asemenea bolnavului care are nevoie de îngrijire corectă și de urmărire a evoluției stării lui de sănătate interioară.
Sunt și creștini care consideră că ceea ce primesc de la preot este prea puțin și cer canon mai greu, chiar sub epitrahil. Sigur, preotul nu le poate refuza râvna, dar, nu de puține ori constată că greutatea canonului nu a fost suportată și regula prescrisă a fost încălcată.
Ei bine, canonul trebuie ținut cu sfințenie. Nu poate fi neglijat și nici schimbat. Duhovnicul știe ce face și știe ce spune, iar comparațiile între atitudinea a doi duhovnici, făcute de către un penitent, sunt ineficiente. Un preot duhovnic, ascultă mărturisirea păcătosului la un moment dat. Înțelege din toată atitudinea sa care este problema și încarcă să-l ajute. Dacă penitentul este iscoditor și mai caută și în altă parte o altă părere pierde din timpul pe care-l are pentru pocăință. De aceea, mai ales în cazurile grele duhovnicul trebuie păstrat, iar canonul dat trebuie să fie urmat. Altfel, creștinul este un călător mereu pornit pe alt drum și incapabil să ajungă la liman.
Așadar, trebuie să primim canonul ca pe un sprijin, un balsam, un ghid, un dar. Niciodată ca o pedeapsă! Și să nu ne îndoim nicicând că duhovnicul nu a știut ce face! Dumnezeu îl luminează!
