Ceas de răgaz – Iosif și frații săi

Iosif și frații săi pe pământul Egiptului

În viață nimic nu este întâmplător. Ceea ce pare de multe ori o întâmplare este mână divină, este pronie divină. Sunt mii de lucruri pe care le dorim și nu se întâmplă. Suferim, regretăm, dar în cele din urmă îl binecuvântăm pe Dumnezeu pentru binele făcut. Constatăm că ceea ce părea rău a fost un mare bine. Cam așa a fost și viață lui Iosif. Iubit de tatăl său și invidiat de frați părea a fi pierdut. Și totuși Dumnezeu i-a construit poteca lui. Departe de casă, e drept. Cu mari riscuri și sacrificii. Dar cu un drum salvator chiar pentru cei care l-au vândut, pentru frații lui. Cu siguranță, a suferit enorm din cauza ingratitudinii fraților de sânge, dar, după nefericitul eveniment al despărțirii forțate de casa părintelui său a purtat în suflet un dor aprig, un dor pe care nu credea că îl va mai sătura cândva. Era un străin, dar în sufletul lui nu putea suferi alienarea. Starea aceasta a lui se vede la momentul revederii cu frații de sânge.

Cum ne istoricește Biblia, seceta și foamea s-a au suflat aprig prin hambarele și viața lui Iacob, prin ținutul Canaanului. Unde puteau merge în așa vremuri? În Egipt, unde Nilul, asemenea unei mame! Nu știau că acolo este fratele lor cel vândut din invidie. Omenii au fost mereu roși de vanitate. Și frații lui Iosif au căzut pradă cumplitei și nătângii suferințe umane. Când, cu sinceritate Iosif le-a povestit visul său prin care părea că viitorul lui va fi unul măreț, frații, în loc să-i trăiască bucuria că unul dintre ei va fi, poate, rege au considerat că e mai bine să scape de el. Era prea mult să accepte așa ceva! Vanitatea lor nu-i lăsa, chiar dacă ar fi vărsat sânge de frate. Și, cu adevărat, Iosif ajunsese mare în Egipt, iar vremurile și foametea l-au făcut și mai mare. Avea ce oferi. Avea bucate, deci avea viață de oferit. După hrană și supraviețuire alergau și frații lui, altă dată hotărâtori ai vieții lui, acum smeriți căutători ai zilei de mâine. Ce sucitură teribilă de roluri.

Si-au întâlnit fratele. Nu l-au recunoscut. Pentru ei era un subiect încheiat. Poate în nopțile lor lungi mai aveau tresăriri de conștiință, gândindu-se la cel trimis spre pierire. Dar el, da el i-a recunoscut. Atâția ochi nu l-au cunoscut, însă el, cel dus departe, printre străini i-a recunoscut, căci le-a dus lipsa. A purtat cu ei un dialog lămuritor și, nu de puține ori aparent neprietenos. I-a făcut iscoade și le-a cerut dovezi suplimentare de bună-credință. Pentru a-și demonstra bunele intenții, i-a trimis după Beniamin, fratele mai mic. Iosif suferea și de dorul lui, iar tată lor nu s-a îndurat să-și supună cea mai fragedă sămânță riscurilor unei călătorii atât de lungi și primejdioase. Trei zile a durat presiunea pusă de Iosif asupra fraților lui. Apoi le-a zis: Iată ce faceți să rămâneți în viață – căci eu sunt cu frică de Dumnezeu. Dacă sunteți cinstiți, unul dintre frații voștri să rămână în închisoare, iar voi mergeți și duceți bucate, ca să nu sufere de foame casele voastre. Iar pe fratele vostru cel mic aduceți-l la mine, ca să se adeverească spusele voastre și să nu muriți.

Și au făcut cale întoarsă spre casă, cu desagii plini, dar cu sufletele goale. Lăsau în urmă un ostatic și trebuiau să se întoarcă cu vlăstarul fraged al familiei. Dar dacă ar fi fost doar atât!? Nu!? Conștiința, cea care nu uită niciodată și se trezește atunci când crezi că totul este îngropat definitiv a început să-i macine. I-a chinuit gândul atât de mult încât au simțit nevoia să vorbească despre fratele lor cel vândut, de Iosif și au făcut-o chiar în fața lui. Probabil nu au mai avut curajul să o facă până atunci. Dar urâta nedreptate îi chinuia atât de rău încât nu au mai așteptat intimitatea familiei sau pustiul drumului. Gândeau și spuneau…cu adevărat suntem vinovați pentru fratele nostru, căci am văzut jale sufletului său când s-a rugat de noi și nu i-am dat ascultare; de aceea a venit peste noi nenorocirea aceasta.

A auzit toate aceste remușcări Iosif, a rememorat spusele lui Ruben care le-a cerut să nu-și vândă fratele și a plâns. Nu l-au văzut plângând. Nu știau că le știa limba, căci vorbeau prin tălmaci. Dar iată cum ceea ce credeau ei demult îngropat era viu pe vecie în sufletul lor. Dragostea de frate a lui Iosif a biruit. Nu a purtat dușmănie celor care au vrut cândva să-l piară ci le-a dat dovada dragostei supreme. A poruncit să li se îndese desagii de grâne și în gura sacului să li se așeze arginți. Cum au primit și bucate pentru drum, osteniți s-au oprit la un loc de popas. Unul dintre frați dorind să-și hrănească măgarul, a văzut arginții despre care nu știau nimic. Au fost surprinși, dar în același timp foarte speriați. Ajunși în pridvorul cortului unde erau așteptați de bătrânul lor părinte, care cu mâna strașină căuta să-i vadă în zare, au început să istorisească tot ce au văzut și au trăit. I-au explicat și împuținarea lor, dar și cerința binefăcătorului lor. Nu a fost ușor pentru frați să-și lămurească tatăl să-i dea dezlegare lui Benianim să-i însoțească. Au apelat la rugăminți, dar și la garanții: Ruben i-a spus tatălui său: Poți să-i omori pe cei doi fi ai mei dacă nu ți-l aducem înapoi! Încredințează-mi-l mie și eu ți-l voi aduce înapoi.  Tatăl a continuat să rămână ferm, pe poziție: Fiul meu nu va coborî cu voi, căci fratele lui a murit și numai el a mai rămas și, dacă dă de necaz pe drumul pe care porniți, veți coborî căruntețea mea cu mâhnire în locașul morților.

Vremurile au continuat să fie grele, iar locuitorii să fie doborâți de ele. Timpul a fugit, bucatele s-au dus. La strâmtoare tatăl ea îndemnat să bată iarăși drumul Egiptului.  Iuda, unul dintre fii săi, i-a răspuns răspicat: Omul acesta ne-a spus sub jurământ: ne veți vedea fața mea dacă fratele vostru nu va fi cu voi.

Deși era la strâmtoare lamentațiile tatălui au continuat: De ce mi-ați făcut răul acesta să-i povestiți omului acela că mai aveți un frate?

Dialogul contradictoriu a continuat. În cele din urmă, tată-l s-a învoit ca fratele mai mic, Beniamin, să-i însoțească.  Ajunși iarăși pe pământul mănos al Egiptului, au fost așezați în casa lui Iosif. Au fost ospătați, cercetați…iar Iosif din ce în ce mai emoționat de minunata revedere. A încercat să-l oprească de data aceasta pe Beniamin, însă Iuda, cel ce se pusese chezaș, a cerut să rămână el ostatic, pentru a nu face rău bătrânului lor tată. În cele din urmă, Iosif, cu ochii în lacrimi le-a spus: Eu sunt Iosif, mai trăiește oare tatăl meu? Frații lui au rămas fără reacție. Iosif a continuat: Eu sunt Iosif, fratele vostru, pe care l-ați vândut în Egipt. Dar acum să nu vă întristați, nici să vă pară rău că m-ați vândut aici, fiindcă spre păstrarea vieților voastre m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră.

Dumnezeu a lucrat minunat. Frații s-au reîntâlnit. Poporul lui Israel a început o nouă istorie, căci Faraon a primit frumos gestul lui Iosif, iar familia lor, împreună cu bătrânul tată s-au strămut în aceste pământuri mănoase unde vor sălășlui până când mâna Domnului va despica valurile Mării Roșii iar poporul, în frunte cu alesul său Moise, va trece cu picioarele ne udate prin mijlocul Mării.

        

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și