Mesajul biblic a fost permanent unul social. Fără a renunţa să privească cerul, omul îşi exprimă dragostea faţă de Dumnezeu slujindu-l pe aproapele, prin efortul său.
Sfântul Pavel le scrie Romanilor: „Noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos, şi fiecare ne suntem mădulare unii altora, având însă daruri felurite, după harul ce ni s-a dat: profeţie?: după măsura credinţei; slujbă?: slujind; învăţătură?: învăţând; mângâiere?: mângâind; cel ce dăruieşte, întru mărinimie; cel ce stă în frunte, întru râvnă; cel ce miluieşte, cu voie bună s-o facă“ (Romani 12, 5-8).
Apostolul ne învaţă să fim „neobosiţi în sârguinţă“, sau, cum se exprimă el în altă parte, „să ne facem slujba deplin“ (II Timotei 4, 5). Să răsplătim prin efort, prin pricepere, prin devotament, prin sacrificiu chiar, darul cu care Dumnezeu ne-a înnobilat în lucrarea pe care avem s-o îndeplinim în timpul vieţii noastre pământeşti. Căci nu suntem trestii bătute de vânt şi nici ierburi foşnitoare, care facem o biată umbră pământului, ci noi suntem făptura lui Dumnezeu – după chip şi spre asemănare cu El – şi suntem datori să preţuim şi să înmulţim talantul pe care Tatăl ni l-a dat întru a Sa înţelepciune. Ca nişte fii vrednici de cinstea Părintelui nostru ceresc, noi trebuie să oferim toată râvna noastră spre câştigarea meritelor prisositoare, prin care sufletele noastre să se ridice spre slava cea negrăită a Părintelui ceresc.
Ne aducem aminte că Domnul Iisus, ca să sporească râvna ucenicilor Săi spre deprinderea lucrului apostolic, le-a spus: „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez“ (Ioan 5,17), învăţându-i prin aceasta că trebuie să-şi împlinească lucrul slujirii fără zăbavă. Aşadar, fiecare este dator să urmeze cuvântul Sfântul Apostol Pavel, care îndeamnă la înplinirea chemării şi a darului ce l-am primit, lucrând „cu timp şi fără timp“. Acest efort este denumit – în limbaj „profan“ – muncă.
Munca este efort şi osteneală, este jertfă şi dăruire. Munca este datorie şi poruncă. Dintru început, punând pe om ca stăpân al făpturii, Dumnezeu l-a aşezat în grădina Raiului.
Legea noastră creştină cinsteşte munca. Dată ca un legământ străvechi, ea pare din început drept o poruncă a îndeletnicirii agricole. Citim în Cartea Facerii: „Întru sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea, până te vei intoarce în pământul din care eşti luat!“ ( Facerea 3, 19). Din început omul era un stăpân al câmpurilor nesfârşite, din care, cu râvnă, trebuia să scoată rod pentru traiul vieţii lui. Dar, chiar când omul a deprins meşteşugurile, când îndemânarea l-a făcut meşter şi când isteţimea l-a croit făurar al bronzului sau al oţelului, chiar şi atunci omul şi-a păstrat porunca muncii pământului, zămislitoare de rod bun şi dătătoare de viaţă liniştită.
Învăţătura Domnului pune munca la locul cinstei cuvenite: laudă pe muncitori, preţuieşte truda lor şi îndeamnă pe toţi la muncă. În Biserica lui Hristos ne aflăm ca într-o mare familie a muncii. Maica Domnului a fost o femeie muncitoare. Mâinile ei, deprinse cu treaba, au răsucit între degete fire de borangic. Domnul Hristos şi-a trăit copilăria în casa lemnarului Iosif, mânuind, la vremea potrivită, unelte de lemnar. Ceata apostolilor, acest sfânt corp de sfinţi şi propovăduitori, a fost o ceată de oameni muncitori. Chemaţi de la umilele lor îndeletniciri, unii şi-au lăsat mreaja şi corabia în voia valurilor, alţii şi-au lăsat ogorul, alţii vama şi toţi – cu râvna chemării în ochi şi în suflete, au plecat să vestească lumii o viaţă mai bună, mai cinstită.
Ba mai mult, ucenicul Pavel nu şi-a părăsit lucrul lui nici în vremea propovăduirii, ci împletind pânză de corturi, îşi câştiga pâinea. Deci, cel mai însufleţit propovăduitor al învăţăturii creştine a avut această meserie de împletitor de corturi, din care – cum spune – şi-a câştigat traiul vieţii. „Argint sau aur sau haină nu am poftit de la nimeni. Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine“ (Fapte 20, 33-34). Aşa le spunea, la despărţire, fraţilor lui din Milet. Iar în altă parte, consecvent cu învăţătura, scria creştinilor din Tesalonic: „dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce!“ (II Tesaloniceni 3, 10). Pentru toată lumea creştină şi pentru toată lumea laică, aceste cuvinte fixează norma obligatorie a demnităţii omeneşti: MUNCA ESTE LEGEA OMULUI.
Iată, dar, pilda pe care o dau marii învăţaţi ai Bisericii! Ei ţes haina nouă a credinţei, ca să îmbrace pe oamenii noi ai credinţei. Aşa s-a făcut că, în viaţa creştină, de la început munca a fost un semn al virtuţii şi al demnităţii omeneşti. Efort meritoriu, ea aducea după sine şi o bucurie şi o răsplătire la care omul era îndreptăţit. „Pe leneş nu-l iubește Dumnezeu – scrie o carte de-a noastră creştină; sfătuiţi pe fiecare să aibă o meserie, ca să trăiască din munca lui proprie. Celui ce poate munci, să i se dea de lucru, celui beteag sa i se dea milă. Cel ce vine la voi şi poate munci, să muncească. Nu-l lăsaţi a lenevi, căci trăind pe spinarea voastră, să nu devină un traficant al numelui lui Hristos“ (Învăţătura celor 12 apostoli).
Dar mai este un lucru de luat în calcul când vorbim despre muncă. Sănătatea trupească şi sufletească se păstrează prin muncă. Leneşul este un om cârtitor. Neavând ce face, mintea şi sufletul i se pleacă spre gânduri deşarte şi de ocară. Născoceşte patimi şi săvârşeşte păcate. Sufletul lui ajunge o ruină, iar trupul lui îi ţine companie. Din cuib al dragostei, casa lui se schimbă în viespar de ceartă şi duşmănie. Îl părăsesc prietenii, viaţa i se năruie şi drumul i se sfârşeşte, din cădere în cădere… Pe când, dimpotrivă, munca cinstită şi neostenită, făcută de bună voie şi cu încredere, înviorează sufletul şi întăreşte trupul. Corpul şi sufletul se întâlnesc într-o lucrare comună, spre binele omului. Pentru că prin muncă se restabileşte în fiinţa omului o armonie desăvârşită. Trupul se face sănătos, iar sufletul devine limpede. Din clipa când omul îşi începe obişnuita lui muncă, fug de la el îndoiala, mânia, pofta rea, durerea. În fiinţa lui se stabileşte un trainic echilibru. Mâna lucrează şi capul gândeşte! Unde să mai dea asalt ispitele? Unde să mai câştige loc tentaţiile? Fiinţa lui este ermetică. Iadul cu păcatele lui o asaltează, dar n-o poate cuceri. Când munceşte, omul e om, iar căldura binecuvântată a muncii e ca un foc în care i se căleşte sufletul. Fiinţa lui e plină de voioşie.
Pentru tot acest efort şi pentru totala sa dăruire, omul are dreptul la preţuire şi la răsplată. Mântuitorul spune, prin cuvântul Cărţii sfinte, că „lucrătorul este vrednic de plata sa“ (Luca 10, 7). Deci, plata muncii este un drept sfânt al omului, iar neplata muncii, ne învaţă Biserica, este păcat strigător la cer.
Trebuie însă păstrat un echilibru igienic. Munca fără credinţă nu aduce satisfacţii, iar cel ce invocă numele lui Dumnezeu, dar nu munceşte, nu este credincios.
Efortul şi priceperea sunt daruri ale sufletului şi de acest suflet al nostru suntem datori să nu uităm niciodată. Munca este o datorie de viaţă, dar grija de mântuirea sufletului este datoria cea mai mare a creştinului. Mântuitorul spune: „Că ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă şi să-şi păgubească sufletul său?“ (Marcu 8, 36). Şi mai citim în cartea Dreptului Iov: „Omul se naşte spre osteneală, precum puii vulturului pentru a zbura în înălţime“ (Iov 5, 7).
Deci, a trupului este osteneala binefăcătoare, iar al sufletului este zborul deasupra vremelniciei, spre slava Cerului…
Aşadar, munca este cea care aduce siguranţa şi împrăştie angoasa, indiferent de câte previziuni sumbre şi crize colective ar traversa omenirea. Omul care munceşte nu are de ce să se teamă. Dumnezeu este cu el!
Fascinația rostirii
Blăjani – file de monografie
Ceai de urzică
Cuvant despre Cer
Retropelerinaje Buzoiene
Daruri cu tâlc
