Mântuitorul a folosit în cuvântările sale imagini inspirate din realitatea directă, din ceea ce omul trăia, din cotidian, pentru a-i ușura înțelegerea.
O pildă construită din cuvinte simple se află la Sfântul Evanghelist Marcu, 4, 26-29:
Așa este Împărăția lui Dumnezeu, ca omul ce aruncă sămânța în pământ și doarme și se scoală, noaptea și ziua și sămânța răsare și crește cum el nu știe. Căci pământul de la sine rodește: întâi pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic, iar când se coace rodul, îndată trimite secera, că a sosit secerișul.
Aceste rânduri par a fi o continuarea Parabolei Semănătorului, unde soarta seminței era prezentată în prima parte a germinației. Aici, însă, Mântuitorul duce gândul mai departe, schimbând totuși și finalitatea mesajului.
Împărăția lui Dumnezeu, așa cum este prezentată în rândurile de mai sus este una a siguranței, a împliniri, a rodului grijit de Domnul. Atunci când omul are credință, Dumnezeu îi stă alături și totul rodește. Îndoiala îi taie aripile, credința le întărește și poate zbura cu maiestatea unui vultur peste înălțimi.
Omul are datoria să facă tot ceea ce…omenește este posibil. Dumnezeu fortifică dar nu execută ceea ce poate face singur. Dar, atunci când se înhamă cu toată ființa la treabă și are conștiința că tot ceea ce face este bine făcut, poate să-i ceară Domnului ajutorul deplin. Poate spune șezând pe genunchi: Doamne, am făcut tot ce am putut, de acum vino și Tu, te rog! Da, poate proceda astfel, dar, doar când resursele sădite sunt epuizate.
O istorioară frumoasă spune că un om a avut un vis despre ajutorul Domnului în viața lui. Și-a revăzut parcursul existenței și a observat că pe nisipul timpului, alături de pașii lui, mai tot timpul mai existau două urme de pași. Erau ai Domnului care-l însoțea în călătoria prin timp. Din loc în loc, totuși, urma pașilor se simplifica. Rămânea doar un singur șir. Atunci, amintindu-și trecutul, a realizat că acelea au fost cele mai grele clipe din viață, și, cu un soi de revoltă a zis:
– Doamne, de câte ori mi-a fost mai greu m-ai lăsat singur, urma pașilor tăi a dispărut!
– Omule – i-a răspuns Domnul –atunci te-am dus în spate, de aceea, a fost doar un singur șir de pași!
Așadar, pronia, grija Domnului e vie. Mereu, mereu, este cu noi. Atunci când dormim, când ne aruncăm în desfătarea bucuriei, când cădem în abisul necazului continuă să fie cu noi, iar sămânța împărăției va da rod dacă nu o erbicidăm cu ingratitudinea păcatului.
