Istoria, chiar dacă pare liniară, o ciclică povară, la care ne înhămăm să o repetăm fără să învățăm mare lucru din ea are, totuși, culori diferite. Vremurile pe care le trăim par mai pestrițe decât altă dată. Poate fi doar o chestiune de percepție, fiind cu obiectivul focusat pe timpul ce aleargă sub picioare în calendarul propriu, însă mie așa mi se pare. De ce pestriță? Vă gândiți, probabil la interminabilele lamentări despre lipsuri, sărăcie, neajunsuri sau poate la statornicele nemulțumiri sau iluzorii așteptări publice. Pot constitui și acestea ornamente care vor da mărturie despre ce tipologie umană călătorește acum pe pământ. Dar nu la aceste aspecte mă gândesc, ci la împuținarea omului serios, cu vorbă măsurată și gândire înțeleaptă. Trăim vremuri cu inflații verbale, în care oricând, oricine și oricum își dă cu părerea despre orice. Sub impactul televizorului, lumea pare bună de măcinat, iar sensul vieții este dat doar de flecăreli ieftine, glume de prost gust și vulgara bârfă. Atât de afectată este societatea actuală de astfel de apucături, încât a suferit o cea mai cruntă uniformizare valorică. Omeni mari, cu pretenții, și oameni obișnuiți sunt loviți de teribilul flagel. În spatele acestei slăbiciuni, care vădește o educație precară, pe care nici măcar poziția socială nu o mai poate farda, se află o lipsă de respect față de valorilor creștine fundamentale. Dragostea ce trebuie să o avem față de aproapele se transformă în palavră, sfatul bun este înlocuit de limba vicleană, vorba ce curge, în loc să înnobileze pe cel ce o rostește, îi arată hidoșenia. Flecarul, vicleanul, bârfitorul sunt întrupări ale unor păcate aspru sancționate de normele moralei creștine și sluțiri ale chipului lui Dumnezeu în noi. Îmi amintesc și astăzi privirea severă a bunicii mele care îmi spunea: Întâi fă un lucru și apoi vorbește, că doar atunci vei fi om!
Așadar, de noi când mai avem grijă dacă tot ne ocupăm de alții? Chiar și în momente de confesiune există tendința de a vorbi despre alții și nu despre noi, de a epata și nu de a ne smeri, de a privi din înaltul nostru spre mult prea umila lume care ne înconjoară, uitând că aprecierea trebuie să vină din afara noastră. De ce suntem astfel? Pentru că ignorăm sfaturile biblice care spun că trebuie să avem vorbire blândă și împăciuitoare ( Proverbe, 12,20), să avem cuvinte mângâietoare și încurajatoare ( Proverbe, 10, 21), să rostim totul cu înțelepciune ( Psalmi, 27, 30) și să nu bârfim ( Proverbe, 11, 13) sau să fim lăudăroși ( Proverbe, 20, 6) și nici să nu aruncăm vorbe ușuratice ( Proverbe, 12, 18).
Atunci când urmăm cu sfințenie aceste învățături sfinte dăm dovadă de dreaptă judecată și demonstrăm că știm să facem diferența între vorbă și vorbe.