Perioada sfântului și marelui post este ca o lungă călătorie care începe cu la Duminica vameșului și fariseului și se încheie cu marea zi a Învierii. În tot acest timp, creștinul simte aceiași atmosferă, însă stațiile sunt diferite. Fiecare duminică are specificul ei. Smerenia, postul, icoanele, viața viitoare, paguba păcatului, sunt doar câta teme aduse în mintea și sufletul celor care vor să întâmpine cu bucurie Învierea.

Din acest buchet tematic nu lipsește nici învățătura despre Sfânta Cruce, care este sărbătorită în a III-a duminică din post.

Postul are bucuria călătoriei, dar și tristețea faptului că înainte de înviere a fost răstignirea. Iisus, Mântuitorul lumii a fost răstignit ca un tâlhar, printre tâlhari. Cum să nu fii trist?! Recunoștința celor care au fost mângâiați, vindecați, învățați nu a dat rodul firescului, ci, din păcate au strigat în cor : Ia-l! Răstignește-l! Sigur, Domnul și-a asumat conștient și cu iertare ingratitudinea semenilor, dar a avut și dureri sufletești pentru modul în care poporul i-a înțeles misiunea și a răsplătit șederea lui pe pământ, spunând: Că se cuvine Fiului Omului să pătimească multe, să fie batjocorit de bătrâni și de arhierei și să moară, iar a treia zi va învia ( Marcu, 8, 31).

Deoarece aceste cuvinte nu păreau a fi pe deplin înțelese de către cei din jur le-a spus: Cel ce vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze mie. (Marcu, VIII, 34).

Nici acest mesaj nu era mai simplu de înțeles. Cum putea fi lepădarea de sine? Cum să te lepezi de tine însuți? Nu era imposibil ceea ce cerea Iisus?

Analizând cuvintele Domnului Iisus se poate observa fără dificultate că este vorba de o chemare. Doar cine voiește putea încerca acest act de curaj lepădarea de sine. Mântuitorul știa că vor urma zile cumplite, zile ale nedreptății, ale suferinței, ale riscului vieții și dorea să-i trezească la realitate pe cei care doreau cu adevărat să-l însoțească, să-i fie alături atunci și în veci. Urmarea Lui nu era una act de bravură, nici o înclinație romantică, ci jertfă, sacrificiu, puterea de a te lăsa pe tine cel cu griji, spaime, spiritul de autoconservare, de a îndepărta orice comoditate a vieții de aici. Dacă cineva dorea să ducă împreună cu El de brațele crucii trebuia să aibă brațele libere și sufletul ușor. Apăsat de griji și de frici, cu privirea mereu în urmă, spre ceea ce lasă, nu putea nimeni merge pe drumul pe care Domnul știa că pășește. Nu voia să sacrifice pe nimeni, nu dorea ca cineva să regrete actul urmării totale. Îi punea în gardă pe ucenici, iar în același timp le-a rostit răspicat ce au de făcut, dac vor să de bucure și de acum de împreună-locuire. Și a avut dreptate. Chiar și cei mai temerari, precum Petru, au căzut în ispita lepădării. Au lăsat pentru câteva ceasuri crucea jos și au fugit, s-au rușinat că au dus-o, le-a fost teamă să recunoască cine sunt și ai cui sunt.

Ce mai spun de noi, cei care primi același îndemn și nu de puține ori ne rușinăm și să ne facem cruce, dar să mai și ducem fără văicăreli și cu demnitatea crucile vieții.

Pentru a ne amintii de chemarea Crucii sfinții părinți au așezat un hotar intermediar, Crucea, între prima parte a postului, perioadă liturgică cu un dramatism mai puțin intens și ceea ce va urma, prinderea, răstignirea, moartea.

Domnul, în marea lui iubire a făcut ceea ce nimeni nu a mai făcut: s-a răstignit pentru noi pentru păcatele noastre. S-a jertfit pentru neamul omenesc. Crucea de la mijlocul postului mai este și un îndemn la dragoste față de cel ce a fost capabil să se jertfească pentru fiecare dintre noi. El, împăratul, primește vânzarea de la ucenicul Lui și acceptă răstignirea din partea celor care nu erau demni să-i dezlege nici măcar cureaua încălțămintelor.

Iisus Domnu, deși răstignit, rămâne marele Împărat, iar Crucea stindardul Lui. Conform tradiției istorice, atunci când un împărat se întorcea de pe câmpul de luptă încununat de victorie i se aducea steagul și sceptrul. Atunci când Hristos, împăratul lumii merge spre victoria împotriva morții, spre înviere, noi creștinii Îl întâmpinăm cu semnul crucii. Pe Cruce a suferit, pe cruce a biruit moartea, tot pe Cruce a spălat cu sângele lui păcatul lumii, de pe Cruce ne-a venit mântuirea.

Crucea este pomul vieții, toiagul lui Moise care a despicat apele Mării Roșii și, mai apoi, a izvorât ape dulce evreilor peregrini prin pustie, este puterea lui Dumnezeu pe care ne sprijinim ( I Cor. I, 18).

Crucea mai poartă numele și de pomul vieții, pomul cunoașterii binelui și răului, deoarece asumând-ne și noi grija crucii, vom putea dobândi viața de veci, iar folosindu-ne de acest simbol sfânt vom fi luminați să cunoaștem binele și rău, astfel încât răul să fugă de la noi, să știm să-l îndepărtăm.

Așa cum în Rai a fost așezat pomul vieții în mijloc și Crucea este serbată la momentul înjumătățirii postului, pentru ca orice creștin călător prin post să aibă de unde lua putere pentru restul călătoriei. Pomul cunoașterii binelui și răului a fost unul al căderii, deoarece Adam și Eva s-au lăcomit. Pomul crucii este unul al speranței. Din primul protpopărinții noștri nu trebuiau să guste, la întâlnirea celui de-al doilea pom suntem îndemnați să ne lepădăm de sine și să ne urmăm Mântuitorul.

Luarea crucii înseamnă greutățile prin care avem a merge printre încurcatele ispite ale lumii. A lua Crucea pe Golgota vieții și a o duce până la capăt înseamnă a fi mântuiți: căci cei va folosi omului de ar câștiga toată lumea și și-ar pierde sufletul său (Marcu, VIII, 36).

Iisus s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat. Noi nu suntem chemați să ne răstignim pentru nimeni. Doar păcatele noastre să le urcăm pe cruce, viața să ne-o curățim și să fim astfel mărturisitori ai Răstignirii și Învierii Domnului că Biblia așa grăiește: Cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele și Eu mă voi rușina de El.

Cât despre greutatea crucii…nu va mi mai grea decât a Domnului, dovadă ne putem duce crucea singuri, ba uneori avem suficientă putere să le cărăm și pe ale altora.

În concluzie, să încercăm să vedem fiecare moment ca pe o cruce pe care să o purtăm cu demnitate. Nu vom fi singuri! Domnul va fi cu noi. Totul este să face, tot ceea ce omenește ține de noi. Iar atunci când nu ne mai putem ridica de sub ea să spunem cu smerenie și speranță: Doamne, am făcut tot ce am putut, de acum Te rog ajută-mă. Iar Domnul nu ne va lăsa! O istorioară frumoasă, rostită de fostul președinte american Ronald Reagan amintește de un creștin, care, aruncând în urmă o privire și-a văzut viața ca două rânduri de pași pe nisipul mării. A privit direcția și ritmul pașilor. Mergeau mai mereu împreună. Din când în când, însă, rămânea un singur rând. Și-a rememorat viața și atunci când pe cale rămânea doar o pereche de urme a constat că au fost cele mai grele momente din viață. Pe un ton de reproș, creștinul s-a adresat lui Dumnezeu și i-a zis:

-Doamne, când mi-a fost mai greu, mai lăsat singur. Atunci, pe drumul vieții nu a fost decât un rând de pași, atunci unde ai fost?!

-Te-am dus în spate, de aceea era doar două urme pe nisip și nu patru…